Intensificarea luptei naționale în Basarabia începutului de veac XX a însemnat înființarea de noi partide, dintre care s-a impus rapid Partidul Național Moldovenesc, înființat în aprilie 1917, sub conducerea lui Vasile Stroescu, cu concursul fruntașilor Pantelimon Halippa, Pavel Gore, Vladimir Herța și a transilvăneanului Onisifor Ghibu. Partidul și-a asumat rolul de a coordona mișcarea pentru autodeterminarea românilor basarabeni. În programul său se preconiza ca Basarabia “să își cârmuiască singură viața ei dinăuntru ținând seama de drepturile naționale al tuturor locuitorilor ei”. Obiectivele imediate erau: autonomia completă a Basarabiei pe baza dreptului la autodeterminare; libertatea cultelor și a învățământului; restituirea pământurilor expropriate românilor; eliberarea deținuților politici; obținerea de drepturi democratice pentru toți locuitorii etc.
Ca soluție imediată pentru anarhia care se instaura, partidul a adoptat un program de autonomie a Basarabiei, cu armată, justiție și școală proprie. Datorită programului său, partidul și-a asigurat rapid susținerea marii majorități a populației basarabene.
În august 1917 s-a înființat un alt partid care avea să joace un rol important: Partidul Național Țărănesc din Basarabia, care avea un program social-economic destinat țărănimii.
“Toate-s vechi și nouă toate”... Situația Basarabiei s-a complicat în vara lui 1917, după ce, în luna iunie, Ucraina se constituia ca republică independentă de Rusia. Rada ucraineană, condusă de Vinicenko, a revendicat Basarabia. Românii au protestat pe toate căile. Chiar și “Rumcerodul” de la Odesa, organul revoluționar bolșevic filorus care își asumase, printre altele, conducerea Basarabiei, a protestat față de politica “imperialistă și antidemocratică” a Kievului. Basarabenilor nu le putea fi negat dreptul la autodeterminare pe care îl invocau popoarele Rusiei. Astfel, guvernul de la Kiev și apoi cel de la Petrograd, au recunoscut că pretenția de ucrainizare a Basarabiei era neîntemeiată și în consecință au renunțat la ea.
Dar... Între 8/21 și 14/27 septembrie 1917, s-a desfășurat, la Kiev, Congresul Popoarelor din Rusia. Basarabia a participat cu o delegație formată din 6 membri. Congresul avea să stabilească dreptul la autodeterminare pentru toate popoarele din Rusia. În numele românilor din Basarabia a vorbit Teofil Ioncu, care, după ce a salutat adunarea, a ținut să precizeze: “Mulți ați auzit de moldoveni, dar puțini cred că știți că națiunea moldovenească nu există. Numele Moldova, moldoveni este numai teritorial, dar nu național, iar dacă noi numim moldovenești cuvintele și organizațiile noastre, facem asta numai din punct de vedere tactic, fiindcă cuvântul român sună prea aspru la urechile vrăjmașilor noștri, de care avem foarte mulți, ca și dumneavoastră, și el servește de a ne acuza pe noi de separatiști.”
La congres, delegația moldoveană s-a împotrivit încercărilor de a reduce Basarabia la statutul de provincie guvernată de Ucraina. Sfatul Țării a votat, în data de 27 martie 1918, Unirea Basarabiei cu România. Astfel, Basarabia a fost prima provincie istorică care s-a unit cu România. Au urmat celelalte provincii românești: Ardealul, Crișana, Banatul, Maramureșul și Bucovina. La 1 Decembrie 1918 a fost creată România Mare.
Ne reamintim că, după ce a fost semnat Tratatul de la București în 1812, partea situată la răsărit de Prut a Principatului Moldovei a intrat în componența Imperiului Rus. Din acel moment s-au format două orientări de sine stătătoare: «românismul», care promova unirea culturală și politică a tuturor vorbitorilor graiurilor est-romanice indiferent de împărățiile din care veneau (Imperiul Habsburgic, Imperiul Rus sau Imperiul Otoman) și «moldovenismul», susținut de autoritățile rusești, care promova deosebirea și despărțirea culturală și politică a vorbitorilor graiurilor est-romanice supuși ai «Țarului tuturor Rusiilor», de ceilalți.
Prăbușirea Imperiului Rus, anarhia și violența trupelor rusești a determinat Sfatul Țării să cheme, în 13 ianuarie 1918, Armata Română în Basarabia, pentru a pune capăt jafului. Până la ședința din 27 martie 1918 a Sfatului Țării, comitetele ținuturilor din Bălți, Soroca și Orhei au fost consultate în legătură cu Unirea Regatului României.
Pe 27 Martie, Sfatul Țării a votat în favoarea Unirii cu România, cu următoarele condiții:
1. Sfatul Țării avea să ducă la bun sfârșit o reformă agrară, care trebuia să fie acceptată fără obiecțiile Guvernului român;
2. Basarabia urma să fie autonomă, cu propriul său organ legislativ;
3. Sfatul Țării urma să voteze bugetul local, să controleze consiliile zemstvelor și orașelor și să numească funcționarii administrației locale;
4. Recrutările aveau să fie făcute pe baze teritoriale;
5. Legile locale și forma de administrare puteau fi schimbate numai cu acordul reprezentanților locali;
6. Drepturile minorităților urmau să fie garantate prin lege și respectate în statul român;
7. Doi reprezentanți ai Basarabiei aveau să facă parte din Guvernul central român;
8. Basarabia urma să trimită în Parlamentul României un număr de deputați proporțional cu populația regiunii;
9. Toate alegerile aveau să fie organizate pe baze democratice, urmând să se bazeze pe votul direct, egal, secret și universal;
10. Noua Constituție urma să garanteze libertatea cuvântului și a religiei;
11. Urma să fie proclamată o amnistie pentru toate persoanele care comiseseră infracțiuni politice în timpul revoluției;
12. Din cei 135 de deputați prezenți, 86 au votat în favoarea Unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abținut, 13 deputați fiind absenți (lista și opțiunile la votare);
Pe 27 martie, Sfatul Țării a votat prin vot nominal deschis în favoarea Unirii cu România, declarația Sfatului Țării, menționând că: “Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna SE UNEȘTE CU MAMA SA, ROMÂNIA”. Declarația de unire se încheia cu cuvintele: “Trăiască Unirea Basarabiei cu România de-a pururea și totdeauna!”.
Pentru Unirea Basarabiei cu România au votat 86 membri ai Sfatului Țării, au fost 3 voturi contra și 36 abțineri.
În numele Sfatului Țării, Declarația Unirii a fost semnată de Ion Inculeț, președinte, Pan Halippa, vicepreședinte, și Ion Buzdugan, secretarul Sfatului Țării. După citirea rezultatului au urmat ropote de aplauze și strigăte entuziaste.
Unirea cu România a ferit Basarabia de războiul civil rus, de tragediile colectivizării, timp de 22 de ani. Drept urmare, a fost atins scopul Sfatului Țării, inclusiv al delegaților ruși sau ucraineni care au votat Unirea.
În tot acest timp, Basarabia a primit, conform datelor «Oficiului internațional pentru refugiați al Societății Națiunilor» întemeiat de Fridtjof Nansen, zeci de mii de refugiați din Rusia și Ucraina, cei mai mulți dintre ei fiind simpli civili, care-și riscau viața trecând Nistrul pe sub gloanțele grănicerilor ruși. Dintre acești refugiați, numiți «reacționari» sau «contrarevoluționari» de autoritățile sovietice, toți cei aflați în Basarabia în vara anului 1940, când Armata Roșie a ocupat țara, au fost deportați în Siberia.
“Teza potrivit căreia unirea Basarabiei cu România s-a realizat sub presiunea armatei române, promovată cu consecvență de istoriografia sovietică, nu se susține. Modul în care a fost votată moțiunea de unire demonstrează cu claritate libertatea de opțiune a participanților, indiferent de originea etnică sau mediul politic din care proveneau. Locul și rolul armatei române în Basarabia au fost subliniate de comandantul Corpului 6 Armată, generalul Ion Istrati, care a arătat într-un raport înaintat Marelui Cartier General că în perioada ianuarie-martie 1918 «misiunile trupelor noastre au constat în:preluarea armamentului de la populația rurală și urbană; asigurarea celei mai complete ordini; împingerea peste Nistru a ultimelor coloanele ruse din Basarabia, care veneau din Moldova; asigurarea condițiilor pentru ca activitatea agricolă, economică și comercială să înceapă; adunarea și inventarierea armamentului lăsat de trupele ruse; o purtare corectă, demnă și desfășurarea unei propagande active (conferințe, șezători, baluri, coruri, concerte) prin care să se apropie populația de toate naționalitățile, iar moldovenii, în special, să fie deșteptați la viața națională, combătându-se agitațiile străinilor contra noastră». Generalul Istrati aprecia că marile unități aflate la est de Prut și-au făcut pe deplin datoria.
În legătură cu rolul Armatei Române în actul Unirii Basarabiei cu Țara, Ion Inculeț arăta mai târziu că “pentru noi, moldovenii, pentru mișcarea noastră națională, intrarea Armatei Române în Chișinău a fost un element de primă importanță, decisiv. Elementele românești au câștigat mai mult curaj și mai multe speranțe pentru viitor”.
Din păcate, unirea Basarabiei cu România a fost departe de a fi “pururea și totdeauna”. Rupt prin ultimatumul din iunie 1940, vremelnic readus alături de țară în 1941-1944, soarta teritoriului dintre Prut și Nistru rămâne și astăzi o ecuație cu multe necunoscute. Dar... speranța moare ultima.
(Surse: Historia, Wikipedia, Denisa Lazaride...)
MARIANA CRISTESCU
