DESPRE LEGIUNE ȘI CĂPITAN (II)

Pe întreaga universitate românească, procentul lor era de 21% în 1922 și de 20% în anul următor, scăzând la 7,5% doar în 1924, dar trebuie să avem în vedere că, la această dată, funcționa la Cluj și universitatea maghiară repatriată după autoexilul de la Debrețin din 1919, aceasta fiind preferabilă pentru tinerii evrei maghiarizați încă în familie. La București și Iași, aspiranții evrei la studii superioare nu aveau alternativa celor de la Cluj, fiind nevoiți să înfrunte ostilitatea studenților români.

Mihail Sebastian a trăit acele vremuri și prezintă, în romanul autobiografic “De două mii de ani”, brutalitățile la care au fost supuși studenții evrei de la Universitatea din București în anii 1922 și 1923, ce l-au obligat să abandoneze Dreptul și să urmeze Arhitectura, unde sentimentele antisemite erau mai rare.

Provocatori erau studenții români, obligându-i pe cei evrei la crearea unor grupuri de autoapărare. Un gen de asemenea grupări, dar nu studențești, s-au creat și în SUA, cunoscute de scriitorul evreu american Philip Roth, la New York (“Complotul împotriva Americii”, Editura Polirom, Iași, 2012).

Roth ne spune că un candidat antisemit instiga la radio, deci “în fața unei audiențe naționale”, contra evreilor, acuzându-i că acționează pentru “a împinge țara la distrugere” (op. cit., p, 23).

Acuzații

Nu mult deosebite, dar fără asemenea mijloace, erau și acuzațiile antisemiților români, majoritatea studenți, conduși de Corneliu Zelea Codreanu. Talavera l-a văzut la peste un deceniu după aceea, într-o masă de țărani din Munții Apuseni, după ce devenise conducătorul Legiunii. “Carisma este un cuvânt nepotrivit pentru a defini forța stranie emanată de acest om. (...) Nu era nevoie să vorbească: tăcerea sa era elocventă”. Călare pe un cal alb, “zâmbetul său copilăresc, sincer, radia asupra mulțimii celor săraci și părea una cu mulțimea” (op. cit., p. 340). Acest portret realizat de un evreu celui mai notoriu antisemit nu se încadrează în seria celor despre dictatorii fasciști sau comuniști ce “hipnotizau” doar prin cuvânt și spectacole regizate; or, lui Codreanu i s-a interzis de prefectul județului să vorbească mulțimii. Lucrețiu Pătrășcanu a reflectat și el la amploarea popularității lui Codreanu printre țărani.

Soseau la adunări de la zeci de kilometri ca să-l asculte și Codreanu știa să încorporeze religia creștină și rolul mesianic al poporului român în lupta contra iudaismului și comunismului, expunerea sa fiind “redusă la nivelul prejudecăților țărănimii noastre” (L. Pătrășcanu, Sub trei dictaturi, Editura Politică, 1970, p. 124).

Prin asemenea ascultători și asemenea mesaje, legionarismul se deosebea mult de fascism și nazism. De altfel, fără atragerea unui mare număr de țărani tineri în “mișcare”, Legiunea nu ar fi putut ajunge, la vârful ascensiunii sale, la un sfert, apoi la o jumătate de milion de membri.

Nu numai numărul era semnificativ, ci și activismul lor. Dacă, într-un partid, apartenența se reduce la niște carnete, cotizații și propagandă la alegeri, în rest fiind formală, într-o “mișcare” de genul celei legionare sau comuniste, activismul permanent într-o serie de acțiuni publice este însuși temeiul identificării partidului cu “mișcarea”. Nu insistăm asupra formelor acestor acțiuni publice, dar este sigur că ele iritau “cumințenia” burgheză.

Legiunea a atras în sânul ei un număr mare de studenți în drept, respectiv de juriști, chiar Căpitanul provenea dintre ei. Gustave le Bon a surprins, în “Psihologia mulțimilor” (Editura Anima, București, 1990), prezența într-un partid sau într-o mișcare a unui mare număr de juriști încă din 1895. “Statul care fabrică (...) cohorte întregi de titrați nu poate folosi decât un mic număr dintre ei și e nevoit să-i lase pe ceilalți fără slujbă. (...) De la vârful piramidei până la baza ei, enorma masă a posesorilor de diplomă... umblă după carieră. Ei solicită statului slujbe, dar cum numărul celor aleși (este) redus, cel al nemulțumiților este, vrând-nevrând, imens. Aceștia sunt gata de orice revoluție, oricare i-ar fi conductorul și scopul. Dobândirea de cunoștințe neutilizabile este un mijloc sigur de a transforma omul într-un revoltat” (op. cit., p. 51).

Și, totuși, Codreanu nu concepea accesul la putere pe cale violentă. Legiunea nu a avut în vedere să vină la putere prin lovitură de stat, prin puci, ci prin alegeri. Nagy Talavera îi dă dreptate în acest sens lui Codreanu. “Codreanu spunea adevărul atunci când proclama că Legiunea nu va recurge niciodată la o conspirație sau la o lovitură de stat” (op. cit, p. 397). Referindu-se la asocierea legionarilor la guvernare de către Ion Antonescu, Pătrășcanu afirma că “mișcarea legionară își deschisese drumul spre guvernare și în România pe cale legală, la fel ca toate mișcările similare din țările Europei” (“Sub trei dictaturi”, p. 203). Istoricii noștri, cu deosebire sub comunism, n-au considerat necesar să se refere la modalitatea prin care legionarii concepeau să ajungă la putere, aceasta neputând fi decât lovitura de stat sau puciul.

Terorismul legionar - replică, nu inițiativă

Iată, însă, că un istoric evreu și unul român comunist infirmă o asemenea intenție, acceptată de cei mai mulți ca o axiomă. Ei și alții relaționează terorismul legionar cu terorismul de stat împotriva lor, ca declanșator al acestuia. Ioan Scurtu, coordonatorul volumului VIII din Istoria Românilor, Editura Enciclopedică, 2003, folosește această sintagmă pentru a caracteriza teroarea instaurată după asasinarea premierului Armand Călinescu, contra legionarilor (p. 404), ce nu a stârnit ura populației contra lor, ci “revolta față de utilizarea unor asemenea mijloace de răzbunare” (idem, p. 405).

Este deplasată și neconformă cu adevărul afirmația lui Mircea Mușat și Ion Ardelean (în “România după Marea Unire”, vol. II, partea a II-a, Editura Științifică și Enciclopedică, 1988, p. 329) că, la teroarea ce li s-a aplicat, ca “represalii au folosit aceleași metode, uneori mult mai brutale, ca acelea cu care au fost atacați”. Nu numai că actele de terorism legionar au fost totdeauna replici și nu inițiative (cu excepția cazului lui Stelescu), dar raportul victimelor a fost totdeauna în “favoarea” guvernului.

Lumea, nr. 3, 2021

(Va urma)