MOLDOVA - UN EXPERIMENT ÎN RELAȚIILE UE-RUSIA? (I)

Distribuie pe:

Neohegemonismul rus, tolerat de actorii politici occidentali

Odată cu sfârșitul Războiului Rece și colapsul Pactului de la Varșovia, “politica răsăriteană” (“Ostpolitik”) a țărilor aparținând organizațiilor euro-atlantice s-a concentrat, în primul rând, asupra stabilizării situației din sfera de hegemonie (“glacisul geopolitic”) a Rusiei. Într-un dispreț total pentru importanța geostrategică a zonei ce se întinde de la Marea Baltică la Marea Neagră, puterile occidentale s-au axat, în principal, pe problema stabilizării fostelor republici sovietice Moldova, Ucraina și Belarus și pe normalizarea relației acestora cu Federația Rusă. La începutul anilor '90, țările Alianței euro-atlantice nu erau interesate de colapsul statului federal sovietic, singura excepție constituind-o țările baltice, a căror anexare - conform Pactului Hitler-Stalin din 1939 - Statele Unite nu o recunoscuseră niciodată. A fost trecută cu vederea, însă, anexarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord de către Uniunea Sovietică, în cadrul aceluiași pact secret. Țările occidentale sunt recunoscute pentru presiunile pe care le-au exercitat atât asupra Moldovei, cât și asupra României, pentru a împiedica reunificarea lor, în contextul prăbușirii statului sovietic. Mai mult, Occidentul nu a făcut nimic pentru a împiedica sprijinul acordat de armata rusă Transnistriei, în războiul din 1992-1993.

Concret, în cazul Moldovei, s-au făcut presiuni economice asupra guvernului de la Chișinău pentru a adera la Comunitatea Statelor Independente (CSI). Președintele Republicii Moldova, Mircea Snegur, a recunoscut clar că FMI și Banca Mondială i-au promis că vor susține, prin asistență economică, “recomandarea” ca țara să semneze pactul CSI de la Alma Ata. Ca urmare, Moldova a devenit prima țară CSI care a beneficiat de credite generoase de la FMI și Banca Mondială, în sprijinul proceselor sale de reformă. În 1995, Moldova a devenit prima fostă republică sovietică non-baltică acceptată ca membră a Consiliului Europei.

Asemenea politici au fost practicate începând de la sfârșitul anilor '80. Profitând de indulgența Occidentului, politica Moscovei față de Republica Moldova - care și-a declarat independența în august 1991 - a avut ca scop crearea unui precedent și a unui “test” pentru strategia pe termen lung a Kremlinului, o strategie al cărei scop l-a constituit înlocuirea modelului de hegemonie sovietică cu un concept nou, mai flexibil, menit să asigure dominația Rusiei chiar în vecinătatea apropiată.

În interiorul arcului de instabilitate care se întinde de-a lungul granițelor fostei Uniuni Sovietice, de la Marea Baltică până la Caucaz, Republica Moldova ocupă o importantă zonă geostrategică, respectiv între gurile Dunării și Marea Neagră, zonă ocupată de Rusia țaristă, în 1812.

Moldova, Georgia și Azerbaijan. La scurt timp după mișcările de renaștere națională din aceste republici, liderii lor independenți au avut de înfruntat presiuni separatiste. A fost urmat un model identic în toate cele trei țări, menit să asigure influența Rusiei în zonele cele mai importante, din punct de vedere strategic, din fosta Uniune Sovietică. Într-un prim demers, Moscova a instigat la crize separatiste pe teritoriul acestor state, oferindu-se apoi să medieze conflictele create. La scurtă vreme, Rusia avea să trimită unități militare în regiunile respective, sub pretextul că protejează minoritățile ruse sau coloniștii ruși din zonă. În realitate, însă, Rusia dorea să-și păstreze prezența militară în aceste regiuni, iar trupele sale să fie tolerate sau chiar legitimate de comunitatea internațională.

Liderii ruși au avut în vedere faptul că pierderea influenței Moscovei în republicile Ucraina și Moldova înseamnă, de fapt, izolarea Rusiei de Europa de Vest și o slăbire a poziției sale față de țările din Europa Centrală și de Est, dar și față de țările din Marea Mediterană și Orientul Mijlociu. Argumentul lor era următorul: dacă Rusia și-ar pierde influența în statele din Transcaucaz, de la Marea Neagră și gurile Dunării - care constituiseră chiar scopul expansionismului rus și mai târziu sovietic - acest fapt i-ar afecta considerabil statutul de putere regională și chiar globală.

ANNELI UTE GABANYI, analist politic - Traducere de ILEANA SANDU

Lasă un comentariu