Un sondaj realizat în 2019 arată că peste trei sferturi din locuitorii Federației Ruse văd în Stalin un personaj pozitiv al istoriei. Ești tentat, la auzul unui asemenea procent, să crezi că sondajul a fost falsificat, că datele lui nu corespund adevărului de pe teren - întocmai cum, atunci când citești despre cota de popularitate a lui Putin, ai la început convingerea că a intervenit acolo mâna Serviciilor sau a unui propagandist oarecare, din presă ori din institutul de sondaj. În realitate, răscolind puțin sumarul publicațiilor rusești, evoluția unor diagrame și hărțile demografice, observi (cu stupoare, trebuie adăugat) că, departe de a fi fost falsificate, procentele sunt constante în ultimii 20 de ani, iar marja de eroare - minimă (sub 3,5%).
Institutul Levada, de pildă, precizează, printre altele, și că - atunci când sunt întrebați ce părere au despre crimele comise sub Stalin, așadar între 1922 și 1953 - rușii care se raportează pozitiv la trecut consideră crimele (de la represiunile propriu-zise, la înfometare: peste 20 de milioane de victime) îndreptățite - fie “total” fie “parțial”. Mai mult decât atât: în dispozitivul violenței, Stalin este văzut drept liderul “pacificator”, garant al “justiției sociale”. În 2017, Stalin a ieșit, de altfel, pe primul loc în sondajul despre “cele mai remarcabile personalități ale lumii, din toate timpurile” (unde “remarcabile” era conotat pozitiv, desigur), urmat - exaequo - de Vladimir Putin și Aleksandr Pușkin.
Două categorii de vârstă corespund, majoritar, acestei evaluări pozitive a lui Stalin: sub 25 de ani și peste 65.
De unde vine și cum s-a instalat reabilitatea trecutului sovietic în mentalul colectiv al rușilor? Oricâte nuanțe am atașa răspunsului, mergând chiar până la infinitezimale reliefuri și contururi, el este, de fapt, simplu și are două componente (care se suprapun peste cele două categorii de vârstă).
1. Tinerii sub 25 de ani au fost intoxicați la școală cu elemente de mitologizare, începând din manuale, unde istoria este rescrisă, iar Stalin apare ca un “modernizator” și “deschizător de drumuri spre împliniri mărețe”. Perioada de formare a rușilor sub 25 de ani corespunde cu ascensiunea și consolidarea puterii lui Putin, iar raportarea la trecutul sovietic ca la unul glorios face parte din mașinăria de propagandă a Kremlinului.
Controlezi manualele școlare, deci educația copiilor, controlezi, implicit, nivelul lor de cunoaștere și discernământ. Într-o clasă de 30 de copii zilnic supuși unor falsuri de către autoritatea “pedagogică”, trecuți cu metodă prin malaxorul obedienței și al spălării pe creier, câți vor avea curiozitatea (asimilată adesea curajului) de a căuta și alte surse, de a se opune vorbelor profesorilor și literei scrise a manualelor? Mai ales dacă nu au un punct de sprijin în familie...
2. Persoanele ajunse la vârsta pensionării, aflate în zona gri a nivelului economic, trăind în frustrări și lipsuri materiale, văd în Stalin un termen compensatoriu pentru demnitatea lor avariată de sistemul oligarhic al Rusiei de astăzi. Împărtășesc, de asemenea, fără rezerve, ideea lui Putin (exprimată în 2005) conform căreia “destrămarea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste este cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului al XX-lea”. O idee care le alimentează nu doar resentimentele față de Occident și tot ce reprezintă acesta, ci și fidelitatea față de Vladimir Putin, “operațiunile” și discursul lui, de care nu se vor dezice vreodată (nici chiar dacă vor fi confruntați cu dovezile răvășitoare ale crimelor comise în Ucraina).
Poate fi corectată, în vreun fel, această imagine de ansamblu?
Procentul zdrobitor (peste 75%, da?) al rușilor aflați sub vraja revizionismului istoric va scădea, oare, în următorii ani?
Răspunsul meu este nu. Vor fi, cel mai probabil, mici fluctuații: câțiva tineri se vor deștepta, unii vârstnici își vor încheia socotelile pe Pământ, dar mecanismul rescrierii istoriei nu va fi oprit prea curând. Nu este o dantelărie care lucrează fin, în împletituri sporadice și diafane, ci un tăvălug masiv, de neoprit. Să ne gândim numai la faptul desființării Memorialului, asociația care studia represiunile din perioada sovietică. De la apariția lui, în 1989, la inițiativa lui Andrei Saharov, și până în ziua de 28 decembrie 2021, când a fost interzis de Curtea Supremă a Federației Ruse, Memorialul și cercetătorii atașați au suportat atacuri permanente, mai mult sau mai puțin fățișe ori violente. Închiderea lui nu este decât pasul previzibil pe care, prin reprezentanții săi aserviți, un regim opresiv nu s-a sfiit să-l facă, în ciuda protestelor internaționale. Și, ca în toate celelalte abuzuri - inclusiv cele din Georgia sau Ucraina - instrumentarul juridic folosit trece tot prin revizionism și manipulare; ajunge să citim motivația procurorului Alexei Jafiarov pentru a vedea linia continuă care duce direct la Kremlin: “Speculând tema represiunilor din secolul al XX-lea, Memorialul caută să inducă o imagine mincinoasă despre URSS, să disculpe și să reabiliteze criminali naziști...”.
“Naziști”... Unde am mai auzit, oare, acest cuvânt, pretext pentru invazia unei țări independente și libere, pentru uciderea populației civile și distrugerea infrastructurii ei?
Revizionismul istoric al Rusiei nu este nici accidental, nici pasager. A deformat deja milioane de minți. Războiul din Ucraina se va încheia, însă Rusia nu-și va reveni prea curând.
MIHAI ȘORA
imagine © Georges Annenkov (1889-1974)
