O minunată analiză geostrategică ne parvine din îndepărtata Venezuelă, sub pana diplomatului, profesorului universitar și publicistului Roman Eloy Torres, absolvent al Universității Babeș Bolyai din Cluj, fost coleg al subsemnatului.
Cornel Groza
Acum 40 de ani, lumea a întâlnit, din nou, fantoma războiului. De data aceasta, scena a fost America Latină. Noi am fost martorii războiului din Malvine. Argentina a declanșat conflictul, sau cel puțin liderii ei militari, disperați după valul tot mai mare delegitimare internă, după ce au pornit un “război sângeros”, împotriva factorilor tulburători de liniște oferiți de “tangou”, (merită amintite grupurile motivate de stângismul loialist cu care se confruntau peroniștii, care i-au și combătut). Un fel de război civil, de intensitate scăzută. Militarii au decis să facă ordine în țara respectivă și costul a fost destul de mare. Mult sânge, dispăruți și torturați; au fost știrile care a acoperit paginile de informație din Argentina, alături de eternul fotbal. Cazul este că militarii, departe de a fi firi contemplative, au decis să danseze în ritmul bandoneonului și au cucerit militar insulele Malvine care, din motive istorice și geografice, sunt, totuși, argentiniene. Argentina revendică proprietatea perfidului Albion, încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Aceste insule, Malvine, numite în engleză “Insulele Falkland”, și în franceză, puțin mai aproape de modul în care argentinienii le spun, “Les Malounies”, constituie un arhipelag, în sudul emisferei vestice. Acestea sunt situate în Oceanul Atlantic de Sud, în Marea Argentinei, care este considerată o mare epicontinentală; ele merită amintite și pentru calitățile lor, căci sunt generatoare de mari bogății marine. Arhipelagul se află la aproape 500 km de coasta Argentinei și e hăt, departe de Marea Britanie. Geopolitica, deși nu a existat, pe vremuri, ca disciplină, a fost totuși pusă în practică: Spania a căutat să contracareze încercările englezilor și olandezilor de a pătrunde în așezările lor, consacrate prin Tratatul de la Tordesillas
Acum 40 de ani, pentru ONU, arhipelagul era un teritoriu non-autonom, sub administrație britanică. Argentina, așa cum am spus, își revendică proprietatea. Într-un sens, militarii, obosiți să tot fie ținta criticilor interne și internaționale, pentru cruzimea represiunii împotriva societății civile, au îmbrăcat costumul naționalist și s-au lansat în aventura preluării manu militari a arhipelagului, uzurpat de Marea Britanie.
Așa a început așa-zisul conflict armat al Malvinelor. Un conflict care a durat 10 săptămâni. Ostilitățile au izbucnit pe 2 aprilie 1982, când militarii argentinieni au ocupat arhipelagul și și-au restabilit suveranitatea, pe insulele menționate. O adevărată “tragicomedie” a fost începută atunci, așa cum a arătat regretatul Alberto Müller Rojas, general al Forțelor Armate ale Venezuelei și profesor la Academia Militară și la mai multe universități din țară, în cartea lui, “Malvinas”. Tragicomedia, în trei acte, se explică și prin iresponsabilitatea comandamentului militar de a ataca acel arhipelag, fără a lua în considerare implicațiile unui conflict de o asemenea amploare.
Generalul Müller Rojas, căruia și din aceste pagini îi aduc un omagiu, ne explica, în clase de curs, diferitele elemente care trebuie să fie prezente în orice posibil conflict de război. Îmi amintesc și angajamentul său deplin de ne a afișa formula analistului american Ray S. Cline (din lucrarea “Puterea Națiunilor, în anii 1990: O evaluare strategică”) și statura strategică a actorilor din fiecare conflict militar; adică, percepția pe care trebuie să o aibă o țară despre un potențial inamic: așa-zisa putere națională a oricărei țări care trebuie percepută în conformitate cu următoarea formulă P = (C+E+M) x (S+W) unde P corespunde Puterii Naționale, C este masa critică (populația și teritoriul) fiecărui actor, în timp ce E este capacitatea sa economică, iar M este capacitatea sa militară; S este elementul său teleologic (interesul național sau scopul strategic), iar W este voința națională de a-și atinge obiectivele strategice.
În orice caz, Războiul Malvinelor a fost un fiasco, pentru Argentina, de la început până la sfârșit. La fel de mult ca militarii, îmbrăcați în costum naționalist care căutau să se reconecteze cu America Latină (chiar să se împace cu Cuba). Luis Herrera Campíns (om politic și președinte al Venezuelei) a exprimat totuși solidaritatea Venezuelei democratice față de Argentina, în fața agresiunii Britanice și a criticat decizia SUA de a sprijini Marea Britanie. Lumea aceea a fost și este aceeași lume care se îmbăta cu vocea melodioasă a lui Gardel și era înfrumusețată de fotbalul ei magnific, pentru a se bucura de “Istoria universală a infamiei” de Jorge Luis Borges și de alți scriitori și extraordinari poeți argentinieni. Dar, trebuie spus că raidul în arhipelag a fost un total eșec, și astăzi, 40 de ani mai târziu, sunt mulți cei care acuză doar iresponsabilitatea, în loc să reflecteze la acea acțiune a militarilor, ca fiind total contraproductivă, ei preferă să zgârie iresponsabilitatea! Practic, urmăm aceeași cale și în mijlocul secolului XXI!
După cum știm cu toții, răspunsul britanic nu s-a lăsat așteptat. Londra a intervenit, la trei zile după raidul Bonaerense, pentru a expulza acele forțe “invadatoare” din arhipelag. Englezii au folosit o întreagă flotă. Conflictul a durat puțin peste 70 de zile. Pierderile umane argentiniene au atins cifra de 650 de militari, în timp ce englezii au pierdut 250. Acest conflict a fost răspunsul față de tensiunea istorică între Argentina și Regatul Unit, asupra suveranității acelui arhipelag. În consecință, Buenos Aires, de fapt, militarii săi discreditați, neconsultându-se, fără a ține cont de realitatea politică internațională, au făcut acel pas, fără a declara război Londrei și au ocupat arhipelagul. Londra și-a făcut treaba; nici ea nu a declarat război, preferând doar lupta împotriva ocupanților, pe care îi expulzează.
Luptele au exercitat un impact considerabil asupra ambilor actori, în contextul relațiilor internaționale. S-a observat o schimbare, relativ radicală. Evident, Argentina, prin natura ei, a hrănit un sentiment naționalist, de la început. Militarii au simțit că ei sunt stăpânii. Realitatea i-a înfruntat însă și au fost învinși. După înfrângere, militarii s-au refugiat prin cazărmile lor, de unde nu au plecat, deocamdată, iar Argentina a făcut, ulterior, paradă de democrație, cu câțiva președinți civili. Aparent, există o normalitate argentiniană, în ciuda diferitelor elemente, care trag vălul corupției, pe fețele liderilor lor, dar și a soțiilor acestora, care au ocupat funcția soților lor și astăzi continuă să ocupe alte funcții înalte. Argentina încă suferă de ciuperca rănilor generate de corupția din țesătura socială și politică a acestei frumoase națiuni.
Sfârșitul luptelor a catapultat-o pe Margaret Thatcher într-un nou mandat, timp în care a și fost botezată “doamna de fier”. A fost o femeie cu convingeri conservatoare puternice și decizii dure, care a știut să profite de momentul conflictului, ceea ce i-a servit în a-și continua prezența pe faimoasa Downing Street 10.
Pentru Argentina, conflictul a devenit un etern subiect de discuție asupra politicii externe și un moment semnificativ de frustrare al unui popor nobil, care observă și caută să-și amintească, cu urechile sale, ceva din versurile tangourilor lui Carlos Gardel și Alfredo Le Pera, spunând “rușinea lui e și durerea de a nu mai fi!”
ROMAN ELOY TORRES
