(Interviu realizat de prof. univ. dr. Iulian Boldea, manager-redactor-șef, revista “Vatra” Târgu-Mureș)
- Stimate domnule Academician Ioan-Aurel Pop, cum resimțiți geografia ideală a Transilvaniei, această “imensă scenă” (Mircea Zaciu) a istoriei noastre, din perspectiva biografiei personale, dar și din perspectiva carierei și a preocupărilor dvs. de istoric?
- Pentru mine, dacă succesiunea deal-vale, teoretizată filosofic-poetic de Lucian Blaga în Spațiul mioritic, se oglindește undeva în chip ideal, atunci acel loc binecuvântat este indubitabil Podișul Transilvaniei, cu valurile sale de dealuri și văi, cu alternarea eternă a spațiului teluric cu cel cosmic. Ca biografie personală, a contat probabil în conturarea stării mele de spirit numite Transilvania nașterea în mijlocul unei familii cu vechi ascendențe țărănești și preoțești (“popești”), provenită din câteva sate nordice, trecute la unirea cu Biserica Romei în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea - când umbla prin sate ca un apostol răsăritean episcopul Grigore Maior -, dar și petrecerea copilăriei și adolescenței la Brașov (în parte chiar în Șchei), într-un bastion al ortodoxiei și într-un liceu pe unde trecuseră Titu Maiorescu, Ciprian Porumbescu, Lucian Blaga, Octavian Goga, Ioan Lupaș, Vasile Goldiș și câți alți făuritori ai culturii românești. Pe fondul acesta latinizant și rural, primit de la bunici și părinți, s-a altoit cultura înaltă a dascălilor mei brașoveni, care - unii - ar fi putut onora catedre universitare și care predicau spiritul de echilibru între Răsărit și Apus, prețuirea valorilor culturale, credința în forța învățăturii și a educației.
Pregătirea mea ca istoric s-a făcut la Cluj, la Alma Mater Napocensis, unde erau încă dascăli-savanți, formați în epoca interbelică la noi sau în Europa, cu cărți de vizită impresionante, cu stagii la școlile române de la Paris și Roma, la universitățile de la Paris (Sorbona) ori de la Berlin, de la Viena ori de la Padova. La Facultatea de Istorie-Filosofie mi s-a definit “științific” Transilvania, ca parte integrantă a României, ca nucleu al etnogenezei românilor care și-a revărsat mereu prea-plinul peste Carpați, ca loc de viețuire, de supraviețuire și de conviețuire cu ungurii, cu sașii, cu șvabii, cu evreii și cu câți alții! Între 1959 (când universitățile “Victor Babeș” și “Bolyai János” s-au unit) și 1984, la Secția de istorie au fost an de an grupe românești de studiu și subgrupe (fiindcă erau mai puțini studenți) maghiare, profesorii fiind români, maghiari, germani și evrei. Studiul exclusiv în românește al istoriei s-a făcut la Cluj numai timp de cinci ani, între 1984 și 1989, când latura exagerat naționalistă a dictaturii comunist-ceaușiste atinsese apogeul. Prin urmare, la universitate am învățat specificul Transilvaniei și istoria tuturor etniilor sale, pe “aceste locuri de ispititor belșug și de trecere a oștilor”. Am studiat istoria civilizațiilor și am fost îndemnați să prețuim tradițiile, limbile și religiile/confesiunile tuturor locuitorilor Transilvaniei. Tot profesorii ne-au îndemnat să învățăm cu toții cele trei limbi istorice ale provinciei - româna, maghiara și germana - ca să receptăm bibliografia și să putem percepe specificul fiecăruia. La Istorie, am cunoscut Transilvania prin arhivele medievale, iar la Clujul vechilor zidiri am cunoscut Transilvania pe viu, prin oamenii și prin edificiile ei, prin realitățile prezente și prin tradiții, prin judecăți și prejudecăți Firește, Transilvania avea și are încă istorii paralele - ale românilor, ale maghiarilor și ale germanilor -, fiindcă scrisul istoric nu poate uni ceea ce istoria a despărțit. De asemenea, românii, maghiarii și germanii învață istorii ușor diferite. Nu ne putem aștepta ca - într-un viitor apropiat - ungurii să învețe despre excluderea românilor de la exercitarea puterii în Evul Mediu transilvan, despre discriminarea ortodocșilor în epoca “toleranței” religioase și nici despre unirea celor trei țări în vremea lui Mihai Viteazul sau despre mișcarea de emancipare națională din secolul al XVIII-lea; la fel cum, nici românii nu-i vor putea proslăvi pe “sfinții regi” ai Ungariei, nu vor putea lăuda cucerirea Transilvaniei și integrarea sa în Ungaria și nici politica de calvinizare a ierarhiei și populației ortodoxe, cu apogeul în secolul al XVII-lea.
Transilvania este ca o Europă în miniatură prin tradițiile sale istorice (deoarece, sub aspect etnic, românii sunt azi circa trei pătrimi, iar germanii aproape au dispărut), dar, așa cum Europa ideală șchioapătă încă în împlinirea unității sale, nici în Transilvania nu se pot face minuni în acest sens. De o sută de ani, Transilvania este parte integrantă a României, prin decizia democratică a majorității locuitorilor săi, iar această decizie a fost confirmată, din punctul de vedere al dreptului internațional, de Conferința de Pace de la Paris, din 1919-1920, și reconfirmată de câteva ori de atunci de către comunitatea statelor europene și chiar a tuturor statelor lumii (cu excepția petrecută în anii 1940-1944 și impusă de țările totalitare naziste și fasciste). Prin urmare, ceea ce s-a petrecut la 1 Decembrie 1918 nu reprezintă o decizie unilaterală, ci o realizare a dreptății istorice, în acord cu dreptul popoarelor la autodeterminare, recunoscut de comunitatea internațională.
- Ce anume diferențiază Transilvania de celelalte regiuni românești, în opinia dvs.?
- Toate regiunile istorice au personalitatea lor, formată de-a lungul secolelor. Nici Lazio nu este la fel cu Lombardia și nici Bavaria nu seamănă bine cu Prusia. Academicianul Răzvan Theodorescu, căruia un tânăr istoric i-a dedicat recent o carte-interviu, se prezintă pe sine ușor ironic drept “o liftă moldo-valahă”, fiindcă are rădăcini în ambele principate, dar subliniază din când în când deosebirile destul de accentuate pe care le percepe între Țara Românească și Moldova. Un alt venerabil academician, Dan Berindei, seniorul breslei noastre, dimpotrivă, preferă să evidențieze marile similitudini, caracteristicile comune, trăsăturile unității, care sunt indubitabile. Prin urmare, tabloul depinde de perspectiva din care este privit.
Transilvania (în sens larg, cu Banatul, Crișana, Maramureșul), deși i-a avut mereu, de la finele etnogenezei noastre (secolele VIII-IX), drept populație de bază pe români și înainte de asta pe proto-români și pe daco-romani, nu a fost niciodată, până la Marea Unire, o țară organizată românește, cu instituții politice românești, cu putere de conducere românească. Secole la rând, singura elită a românilor ardeleni au fost preoții lor bizantini (ortodocși și, după 1700, și greco-catolici). Românii ardeleni au fost supuși în state străine unor elite străine, fiind “tolerați”, adică răbdați să trăiască (fiindcă produceau bunuri, mergeau la oaste ca să moară pentru “țară” și “suveran” și plăteau dările) usque ad beneplacitum principum et regnicolarum, adică “până va dura bunul plac al principilor și cetățenilor”. Țara Transilvaniei era condusă de o elită reprezentând o treime din populație (ungurii, sașii și secuii). Românii ardeleni au dobândit de aceea, de-a lungul secolelor de discriminare, o mentalitate de supuși, de umiliți. David Prodan - unul dintre cei mai mari istorici ai Transilvaniei din toate timpurile - spune că istoria românilor transilvani este, în linii mari, istoria iobăgiei (a șerbilor, a supușilor), iar istoria iobăgiei este “istoria muncii tăcute”. Elitele politice și administrative desprinse din rândul românilor sau, cu alte cuvinte, cnezii și voievozii români înnobilați, puși în slujba regalității ungare și încadrați în funcții înalte la nivelul comitatelor, al voievodatului Transilvaniei și chiar al Regatului Ungariei s-au pierdut treptat pentru poporul român. Așa au fost familiile Dragoș (Dragffy), de Hunedoara (Hunyadi), Cândea (Kendeffy), Cândreș (Kenderesy), Mailat (Majlát), Ioșica (Jósika), Nopcea (Nopcsa) etc., ai căror reprezentanți s-au catolicizat (calvinizat) și au intrat, cu timpul, în rândul nobilimii ungare. Mica nobilime românească din Maramureș, Făgăraș, Hunedoara-Hațeg, Banat etc. și-a păstrat însă etnia și s-a înscris, în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, în mișcarea națională de emancipare a poporului său. În același timp însă, românii ardeleni, trăind lângă unguri, sași, secui și, adesea, în aceleași așezări cu aceștia, au început să se apropie ca mentalitate, în unele privințe, de aceștia. Or, sașii și ungurii aveau masa popoarelor lor situată în Occident ori spre Occident, într-o lume catolică și protestantă, devenită eficientă, concurențială, capitalistă, adică diferită de societățile creștine răsăritene contemplative, fataliste, supuse în forme diferite stăpânilor islamici, atacate periodic de otomani și de tătari (de exemplu, hoardele tătare au făcut razii de jaf în Moldova, Țara Românească și chiar Transilvania între 1241 și 1717, cel mai crunt fiind lovită țara românească de la est de Carpați). Începând cu jumătatea secolului al XVI-lea, toate cele trei țări care aveau să formeze în viitor România s-au aflat sub suzeranitate destul de apăsătoare otomană, numai că Transilvania - cu cele mai mari resurse și care ar fi putut, teoretic, să plătească tributul cel mai mare - plătea cel mai puțin, iar Țara Românească - cea mai expusă și mai sărăcită - plătea cel mai mult. Toate cele trei țări s-au aflat de-a lungul vremii sub stăpâniri străine, dar și natura acestor stăpâniri contează destul de mult. Este drept că românii munteni, olteni și moldoveni (cei mai mulți dintre ei) nu au fost sub stăpânire otomană directă, ci indirectă, dar Imperiul Otoman le-a stors vlaga mereu, le-a luat tot surplusul, le-a sărăcit, încât pofta de viață activă, de producție înaltă, de inovare a pierit cu totul. De ce să produci pentru piață și pentru profit, din moment ce totul sau aproape totul îți este confiscat, rechiziționat, luat ca bir? În Transilvania, principatul autonom de după 1541 și, mai ales, integrat în Imperiul Habsburgic de după 1688 au avut o cu totul altă abordare: toți locuitorii care munceau trebuiau stimulați să producă și să aibă cheag, ca să poată fi buni contribuabili, plătitori de taxe, buni militari. În Imperiul Habsburgic, chiar dacă existau felurite discriminări, mai ales în cazul românilor, instituțiile statului se ocupau de cetățeni, de locuitori, de așezări, de producție, de drumuri, de comerț, de starea monetară, de manufacturi, de aplicarea unor metode eficiente în agricultură etc. Prin urmare, nu este totuna să fii subordonat unui imperiu avansat sau unuia înapoiat! Transilvănenii trăiau în una dintre cele mai puțin dezvoltate și mai uitate de lume provincii supuse Habsburgilor, dar acest stat, acest conglomerat multinațional și multiconfesional, promova civilizația occidentală sau cvasi-occidentală. Românii, inclusiv cei transilvani, erau prin biserica lor bizantină, prin limba slavă a cultului, a culturii și a cancelariilor, prin alfabetul chirilic, prin filosofia de viață etc. de orientare bizantină, răsăriteană, iar influența balcanico-otomană i-a afundat și mai mult într-o lume străină de spiritul occidental. Or, civilizația occidentală - lucru mai vizibil după ce, la 1453, Constantinopolul a fost ocupat de turci - s-a dovedit a fi modelul de succes, modelul eficient, modelul care-i atrăgea ca un magnet pe toți. Românii transilvăneni - deși defazați și desincronizați și ei în raport cu acest etalon - au fost mereu mai aproape de Occident, fie și din punct de vedere geografic.
N.red.: text preluat, cu acordul autorului, din publicația APOSTROF, revistă a Uniunii Scriitorilor din România - www.revista-apostrof.ro/arhiva/an2017/n6/a12/ )
