Dintre toate minunile Mântuitorului, cea mai mare și mai uimitoare este propria Sa înviere din morți, minune care în același timp este și cea mai puternică dovadă despre dumnezeirea Sa și în același timp și despre divinitatea creștinismului. Însă, învierea Mântuitorului este și piatra de temelie și garanția învierii morților, importanța ei pentru credința creștină fiind subliniată în mod deosebit de către Sfântul Apostol Pavel: “Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică și credința voastră… Și dacă nădăjduim în Hristos numai în viața aceasta, atunci suntem mai de plâns decât toți oamenii. Dar acum Hristos a înviat din morți, făcându-Se începătură celor adormiți. Căci deoarece moartea a venit printr-un om, printr-un om și învierea morților” (I Cor. 15,14-21).
Pentru Apostoli, ca și pentru cei mai apropiați de cercul acestora (ucenicii, femeile mironosițe, discipolii), învierea Domnului a fost mai presus de orice îndoială, de aceea, Apostolii de la început s-au prezentat drept “martori ai învierii Domnului”, iar în predica lor despre Iisus Nazarineanul Cel răstignit n-au încetat niciodată să afirme că pe “Acesta Dumnezeu L-a înviat din morți”. Iar dacă Toma Geamănul s-a îndoit pentru un moment de învierea Domnului - fiindcă nu fusese de față la prima arătare a Sa după înviere, către apostoli - aceasta s-a întâmplat numai fiindcă a voit să se convingă despre această minune prin propriile sale simțuri și nu pe baza mărturiei altora.
Un fapt de netăgăduit este că învierea Domnului a avut o influență extraordinară asupra Apostolilor. Înainte de înviere - începând cu prinderea și judecata lui Iisus și terminând cu moartea și îngroparea Sa - Apostolii erau cuprinși de frică, ascunzându-se de teama de a nu fi și ei prinși. Nici Petru n-a dat dovadă de curaj, lepădându-se de trei ori de Hristos, în curtea arhiereului. În timpul răstignirii, dintre Apostoli numai Ioan e prezent, iar pogorârea de pe cruce o fac doi din cercul mai apropiat al lui Iisus, Iosif și Nicodim. Închiși în casă, nici la mormânt nu îndrăznesc să meargă. Mai curajoase și mai atașate suferințelor Domnului se dovedesc a fi femeile mironosițe, care în ziua cea dintâi a săptămânii (Duminică), dis-de-dimineață, merg la mormânt, spre a face cele după datină cu trupul celui mort. Apropiindu-se de mormânt, află vestea învierii Domnului de la înger, care le trimite să-i înștiințeze pe Apostoli. Pe cale, li se arată Iisus Cel înviat, Care le trimite să vestească Apostolilor învierea Sa. Dar Apostolii primesc vestea cu neîncredere. Chiar și Petru și Ioan aleargă la mormânt, mai mult din curiozitate decât din convingere, și numai după ce văd giulgiurile în mormânt, singure zăcând, încep să creadă că Iisus a înviat.
Cum se explică atunci transformarea bruscă a Apostolilor din oameni cuprinși de frică, neîncredere, îndoială și nehotărâre la sentimentele de bucurie și certitudine a învierii? Această transformare s-a produs aproape instantaneu, îndată ce Domnul li s-a arătat în locuri și împrejurări diferite și s-au convins prin propriile lor simțuri că n-au înaintea lor o nălucă, ci pe Hristos Cel înviat. Efectul învierii a fost copleșitor: din fricoși, timizi, neîncrezători, îndoielnici și nehotărâți, ei devin plini de curaj, îndrăzneți, încrezători, hotărâți și pe deplin convinși de realitatea învierii. Încrederea, curajul și entuziasmul de a-L propovădui le dobândesc îndeosebi după pogorârea Duhului Sfânt, precum le spusese Domnul înainte de înălțarea Sa la cer: “… veți lua puterea când Duhul Sfânt va veni peste voi și Îmi veți fi Mie martori în Ierusalim și în toată Iudeea și Samaria și până la marginea pământului” (Fapte 1,8), când încep să-l vestească pe Domnul cu mult curaj și îndrăzneală. Iar când sunt prinși, răspund neînfricat la întrebările sinedriștilor, refuzând să se supună poruncii acestora de a nu-L mai propovădui pe Iisus Nazarineanul, și înfruntându-i cu răspunsuri la care aceștia n-au ce le replica: “Socotiți voi înșivă dacă e drept să ascultăm mai mult de oameni decât de Dumnezeu” (Fapte 4,19). Și indiferent de persecuțiile la care sunt supuși din partea iudeilor, Apostolii vestesc pe Domnul cu mult curaj în Ierusalim, în Iudeea, în Galileea, în Samaria, iar apoi peste hotarele Palestinei, la oameni și în locuri necunoscute și oricâte suferințe îndură, nimic nu-i abate de la misiunea încredințată de Domnul: “Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh…” (Matei 28,19).
Cine a operat această transformare a unor oameni simpli, care au devenit învățătorii lumii? Puterea Duhului Sfânt revărsată peste ei în Ziua Cincizecimii, dar și convingerea lor neclintită în dumnezeirea lui Iisus Hristos Cel înviat, cu Care, după înviere, au stat împreună patruzeci de zile și de la Care au primit ultimele îndemnuri, sfaturi și porunci în legătură cu predicarea Evangheliei la toate neamurile.
FLORIN BENGEAN
