Patimile, moartea și Învierea Mântuitorului Hristos au fost înscrise în destinul pământesc al lui Iisus, din momentul în care Tatăl a hotărât trimiterea Lui pe pământ, în trup omenesc la fel cu al nostru, ca să ia asupra Lui păcatele noastre și să ne repună în demnitatea cea dintâi, de fii iubiți ai lui Dumnezeu. Prin Înviere, Mântuitorul Iisus Hristos și-a dovedit dumnezeirea și a dovedit, în același timp, că Dumnezeu are stăpânire și putere asupra vieții și a morții. Învierea Sa ne-a fost oferită ca argument evident pentru propria noastră nemurire, căci dacă El, Dumnezeu întrupat și om ca fiecare din noi, a înviat, înseamnă că fiecare din noi va învia.
Vom analiza modul în care poetul fără de egal Mihai Eminescu, în opera sa, analizează aspecte referitoare la Învierea Mântuitorului Hristos. Poemul Christ, foarte înrudit cu poemul Dumnezeu și Om, este inspirat din pericopele evanghelice ale patimilor Domnului. Și aici, în poemul Christ, ușurința cu care oamenii, care, cu câteva zile înainte, îi făcuseră Fiului lui Dumnezeu o intrare triumfală în Ierusalim, ca unui rege, și-i cântaseră osanale, ca apoi să se lepede de El, să-L batjocorească, să-L pălmuiască și să-L încununeze cu o coroană de spini ce-i sângerau fruntea, ca și lipsa de credință a celor din vremea sa, îi răscolesc poetului sentimente de mare nedumerire, de dureroasă mâhnire și de puternică indignare, făcându-l să condamne cu toată tăria nestatornicirea firii Omenești, - după cum ne încredințează versurile: “Asta-i tot, Iisuse dulce - pus pe cruce pentru lume?/Asta-i tot frunte de rege - cu cununa cea de spini?/Ieri ai fost steaua de aur a-mpăraților creștini,/Azi în gura lor profană numai ești decît un nume.../O, zdrobită e coroana care secoli o măriră,/Trebuie-n purpură și-aur Tu, Christoase, să te-mbraci,/Dacă vrei mulțimii grele să-i fi domn sau să îi placi./Azi, numa-ntr-a artei lucruri, nu Te-adoră, ci Te-admiră”.
Ca și în Dumnezeu și Om, și aici, în ultimele versuri, poetul evidențiază slăbirea sentimentului religios, uscăciunea inimii, concretizate prin nemaitrăirea și nemaiînțelegerea la înalta tensiune de odinioară a sentimentului religios în fața chipului dumnezeiesc din icoană, care nu mai este un mobil de adorare, o necesitate sufletească, ci un simplu obiect de artă, ce încântă ochiul, dar nu mai mișcă inima.
Și tot pe firul vieții pământești a Mântuitorului, ca un pandant la nașterea Sa, este poezia Învierea, în care este redată emoția de altădată, când poetul era copil și participa cu “dulcea lui mamă” și cu ceilalți ai casei la biserica din Ipotești, la slujba de la miezul nopții, de Paști. Având ca temă minunea învierii Domnului, adică triumful vieții asupra morții după patimile și moartea Sa, triumf marcat prin scularea Fiului lui Dumnezeu din mormântul în care fusese pus fără suflare, după răstignire pe crucea Golgotei, - în această poezie este surprinsă întreaga atmosferă de mister și de evlavie ortodoxă a slujbei învierii de la cumpăna nopții. Credincioșii într-un glas “îngână cuvintele de miere / Închise în tartajul străvechii evanghelii”; preotul, un “moșneag cu barba de zăpadă”, ținând în mână un “muc” de lumânare aprinsă, citește norodului despre dramatica luptă dintre moarte și viață, în care se chinuie Iisus: “ ...Din cărțile cu file unse norodul îl învață/Că moartea e în luptă cu veșnica viață,/Că de trei zile-nvinge,cumplit muncindu-și prădat”.
Învierea Domnului Iisus Hristos, ca evenimentul religios-bisericesc care a statornicit cea mai mare sărbătoare creștină, a făcut și obiectul unor foiletoane din ziarul “Timpul”, al cărui redactor era Poetul. Într-unul din acestea, vorbind de suferințele și învierea Fiului lui Dumnezeu, cu episoadele premergătoare, printre care recunoașterea nevinovăției lui Hristos confirmată prin spălarea mâinilor sau mai cu seamă prin dialogul despre adevăr dintre Pilat, care întreba, și Iisus, care răspundea -, Eminescu sublinia astfel semnificația acestei sărbători: “Învierea Domnului trebuie să aducă renașterea vieții spre a nu rămâne creștinul în întunericul haotic în care rămăsese Faust al filosofului Goethe, care auzea solia, dar îi lipsea credința într-însa... Datina strămoșească a sfintei învieri are chemarea de a se bucura cei buni în «ziua învierii», când ne luminăm prin sărbătoare și ne primim unul pe altul și zicem «frați» celor ce ne urăsc pre noi și iertăm pe toți pentru înviere și strigăm cu toții: Christos a înviat!”.
Într-un alt foileton intitulat Învierea, publicat mai târziu, într-un context de idei pe tema marelui praznic creștin, Eminescu vorbește despre vechimea, superioritatea și rolul istoric și social-educativ al Evangheliei (cartea unde se relatează evenimentul-minune) în termeni foarte elogioși: “Iată, două mii de ani aproape de când ea (Evanghelia, n.n.) a ridicat popoare din întuneric, le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui; de două mii de ani biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se crește omenirea, învățăturile lui Budha, viața lui Socrat și principiile stoicilor, cărarea spre virtute a lui Lao-tse, deși asemănătoare cu învățăturile creștinismului, n-au avut atâta influență, n-au ridicat atâta pe om ca evanghelia, această simplă și populară biografie a blândului Nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale și fizice, și nu pentru el, ci pentru binele și mântuirea altora”.
Cu alt prilej, pornind de la un text din Evanghelia lui Ioan, Eminescu scrie o scurtă meditație intitulată Lumină din lumină, având ca temă dumnezeirea și eternitatea Logosului.
În postuma Apari să dai lumină, suferințele sale îi aduc Poetului în minte imaginea “durerilor lui Christ” răstignit “pe cele două brațe întinse a sfintei cruci”. Într-un medalion-manuscris (publicat de G. Călinescu sub titlul Moș Iosif), Eminescu, prin gura eroului său, vorbește despre “atotputernicia lui Dumnezeu” și face aprecieri asupra Bibliei, pe care o socotește centrul în jurul căruia gravitau “miile de cunoștințe” ce le avea în capul său de “polistihuitor” Moș Iosif, pentru care “Biblia era simbolul întregii maniere de a privi lumea”.
Iată, așadar, câteva lucruri extrem de interesante referitoare la modul în care Mihai Eminescu se apleacă în opera sa asupra patimilor, suferințelor lui Iisus și mai ales asupra minunii celei mari a Învierii din morți a Mântuitorului. Prin Mihai Eminescu, poezia românească a urcat pe cele mai înalte culmi. Genialitatea și talentul artistic deosebit l-au așezat pe un loc demn, în rândul celor mai mari poeți.
FLORIN BENGEAN
