Prăznuit anul acesta, ziua Sfântului Gheorghe a fost pe 23 Aprilie. Arhetip al străvechilor eroi civilizatori, martir militar reprezentat iconografic ucigând “fiara”, Sfântul Gheorghe își are un corespondent la fel de fabulos în calendarul popular: Sân-Giorgiul/ Sângiorzul.
Înverzitor al naturii și semănător al tuturor semințelor, protector al cirezilor și turmelor, Sângiorz este “primul străjer al timpului”, cel care deschide Anul Nou Pastoral, împărțindu-l în două anotimpuri. Este frate cu Sâmedru - culegătorul fructelor (Sf. Dumitru), și el, la rândul lui, protector al tagmei păstorilor.
Imaginea Sfântului Gheorghe era reprezentată pe steagul voievodului Ștefan cel Mare, georgienii i-au împrumutat numele și și-au pus întreaga țară sub protecția lui, nenumărate case regale, orașe și provincii sunt sub patronajul lui. În mitologia noastră, acest “zeu al vegetației”, cum îl numește etnologul Ion Ghinoiu (identificând-ul, totodată, cu Cavalerul Tra), este cel care învinge balaurul, contracarează vrăjile de luare a manei, arată oamenilor buni locul comorilor ascunse... Și pentru că ziua lui marchează începutul Anului Nou Pastoral, e martorul înțelegerilor făcute între ciobani.
Țăranii îi spun Sângiorz, îl consideră “sfântul ăl mai mare peste câmpuri”, așa că este îndreptățit să aibă copacul lui și floarea lui. “Răchita e copacul lui Sf. Gheorghe. Zice că răchita era să fie cel dintâi copac pe lume... dar Sf. Gheorghe a blestemat-o. Sf. Gheorghe mergea de ziua lui prin niște tufe de răchită și s-a împiedicat, și-a picat:
“«-Te-ai îmbătat, Gheorghe, îi zice răchita. -Dacă zici că m-am îmbătat, zice Gheorghe, atâta cinste să ai tu, cât e ziua mea, mai multă să n-ai. Și chiar așa e. Pe răchită cine o caută tot anul? Atâta numai, cât la Sf. Gheorghe se înfige în brază, atâta cinste are.” (Elena Niculiță Voronca, 1903).
Cu floarea ce-i poartă numele e o altă poveste. A fost culeasă de Simion Florea Marian la sfârșitul sec. XIX și publicată după mai bine de un veac. Se povestește că, după ce Dumnezeu a făcut toți pomii și copacii, toate buruienile și plantele de leac, toate florile mirositoare și pe cele nemirositoare, s-a hotărât să mai facă încă trei. Și a făcut scânteuța, busuiocul și o floare frumoasă tare, ale cărei petale le-a pătat cu alb “ca să se deosebească cu totul de celălalte”. Văzând-o, Sf. Gheorghe a îndrăgit-o așa de tare încât i-a atins petalele cu degetele sale. Atunci, “Dumnezeu a numit-o, în cinstea lui, Gheorghină, adică Floarea Sfântului Gheorghe. Având însă dintru început toate florile aceeași mărime, Dumnezeu le-a deosebit una de alta, lăsând gheorghina să crească mai mare. Și de-atunci e gheorghina mai mare și pestriță, cu floare albă, galbenă și roșie (...) și tot de-atunci, fiind o “floare scumpă”, nu se-nchină nimăruia, nici nu se dă legată la par, ci numai vântului s-o bată ... de aceea feciorii îndătinează a asemăna pe iubitele lor cu dânsa: “Mândra mea, floare gherghină,/ te-aș săpa la rădăcină,/ și te-aș oltoi-n grădină./ Toată vara te-aș uda/ Și-aș dormi la umbra ta...”.
IULIA GORNEANU
