IERTAREA APROAPELUI ȘI CONCURSUL DE SPART OUĂ ROȘII - OBICEIURI PASCALE DISPĂRUTE DE PE VALEA COMLODULUI

Distribuie pe:

Două dintre cele mai populare obiceiuri din localitățile situate în zona de câmpie a județului Mureș - iertarea aproapelui și concursul de spart ouă roșii -, la care lua parte toată comunitatea, au dispărut pe Valea Comlodului, starețul Mănăstirii “Adormirea Maicii Domnului” din Sânmărtinul de Câmpie, Teodul Libeg, considerând că aceasta este o consecință a orgoliului uman, tot mai pronunțat.

“În ziua de Paști, ca și în ziua de Crăciun, nu trebuia să se sfădească nimeni. Toată lumea trebuia să fie împăcată. Și, dacă nu suportai o situație în familie sau altundeva, nu trebuia să te cerți, pentru că îți mergea rău, că nu era bine. Cu ideea asta, că nu era bine, mergeam tot înainte și trebuia să dăm cioc (cu ouăle roșii - n.r.) unii cu alții, pentru că se spunea că cine dă cioc în ziua de Paști se întâlnește pe lumea cealaltă. Și atunci, în ideea asta de a continua viața dincolo de ceea ce înseamnă viață, ou, spargere, dădeam cioc cu gândul clar că ce bine o să fie și după aia, că o să fim tot împreună. În privința credințelor legate de ziua de Paști, într-adevăr, dimineața dădeam cioc, dar oile tot trebuiau să pască și le puteam scoate pe câmpuri, acolo unde înainte nu se putea și anume pe tarlalele cu orz și grâu, bine crescute, și unde oilor le plăcea așa de tare. Puteai să scapi oile la păscut pe oarze pentru că în ziua de Paști era slobod, fiindcă nu e bine să te cerți cu nimeni. Și, dacă e bine să nu te cerți cu nimeni, nu se supără nimeni pe tine că te-ai dus cu oile taman în câmpul cu orz sau cu grâu”, a declarat, pentru AGERPRES, profesorul Mihai Nașca din Sânpetru de Câmpie.

Potrivit profesorului, un pasionat culegător de folclor din zonă, Paștile nu erau numai o trăire culinară, ci și una profund spirituală, întrucât înainte cu o săptămână de această sărbătoare existau numeroase ritualuri pline de semnificație, transmise din moși - strămoși.

“Lunea începea ordinea și disciplina. O chestiune pe care nu o auziți pe la toată lumea, pentru că nu este o tradiție și începe să se piardă, ca și rușinea. În Săptămâna Mare, eu am prins vremea în care oamenii mergeau să își ceară iertare unii de la alții dacă le-au greșit pe parcursul anului respectiv, ca să poată să ia Sfintele Paști. Nu erai neapărat dus la biserică pentru cuminecat sau spovedit, mergeai și îți cereai iertare de la vecinul tău dacă ai avut un necaz cu el, ca să poți să îți sărbătorești Paștile. Astăzi, nu cred că se mai întâmplă lucrul ăsta. Pentru că aveau credința clară că nu pot să sărbătorească nici Crăciunul, nici Paștile dacă nu s-au împăcat cu omul respectiv. Scuzele erau primite, pentru că rușinea funcționa. Și atunci, dacă mergeam la cineva și îi cereai scuze, nu putea să spună «nu te iert», pentru că oamenii erau mai îngăduitori mai demult, mai iertau, mai lăsau. Acum, îți mai sărea o găină, mai intra porcul în grădină la altul, erau lucruri minore, nu erau cazuri strigătoare la cer, și atunci ca să nu ții mânie, ca să nu iei Paștile cu mânie, mergeai și ziceai: «No, am venit să mă ierți, că am greșit. Toți suntem greșitori» și până la urmă înțelegeau ei că asta e situația, că trebuie să fim cu toții iertați, să ne resetăm oarecum pe sărbătorile pascale. Iar în săptămâna asta era atmosfera propice pentru așa ceva, pentru că nu te putea refuza nimeni”, a povestit Mihai Nașca.

Marțea și miercurea “era tot o trebăluială”, pentru că, în viziunea bătrânilor de pe Valea Comlodului, Paștile nu însemnau doar mâncare, ouă roșii și masă îmbelșugată.

“Paștile însemnau, de la un capăt la altul, răscolită toată casa, aerisită, spălată, puse carpete noi, îți venea, nu-ți venea cineva acasă, trebuia să fie casa primenită, pentru că noi așa știam că Îl primim pe Iisus la noi, de aia trebuie să fie așa de curat. Nouă așa ni se spunea când eram micuți: «Dară cine a veni la noi? A veni Iisus, că de aia-i Învierea». Urma ziua de miercuri, începeau trastiile. Miercuri, joi, vineri era cum era, dar joia era mai specială. Adunam, în perioada asta, vrejuri, gozuri (gunoaie - n.r.), ce mai era pe acolo, pe care le puneam la uscat, să fie, pentru că joia dimineața nu se crăpa de ziuă și se aprindeau focurile. Cât era satul de mare, era numai fum și foc. Ei, focurile astea au două interpretări, cel puțin din punctul meu de vedere: pe de o parte se consideră că focurile respective sunt acele făclii cu care au venit ostașii să-L prindă pe Iisus în Grădina Ghetsimani și îs luminătoarele de joi, iar, pe de altă parte, există credința că toate sufletele celor plecați, în Joia Mare, se întorc acasă să sărbătorească până la Rusalii, când e și Paștile viilor, cât și al morților”, a precizat Mihai Nașca.

El spune că, în Ardeal, există un cult al morților foarte bine dezvoltat, iar joia dimineața se aprindeau focurile, indiferent că era cald sau frig, pentru că “trebuia să încălzim sufletele celor care vin din lumea celorlalți”.

“Era primirea pe care le-o făceam lor. Se punea găleata cu apă curată, alții lăsau pe masă și mâncare, pentru că era gândirea aia clară că mortul vine, să fie primit și să stea cu noi până la Rusalii. Timp magic, așa se spunea, că de la Paști la Rusalii cine moare merge direct în Rai. Vinerea e o zi de adâncă tristețe, nu numai pentru că ne-o zice Biserica. Nu strigam, nu cădea bine și nu era bine să strigi. Era o liniște mormântală. Vinerea, toată lumea, ca și albinuțele într-un stup, lucra fiecare și își vedea de treaba lui, fiecare avea treburile pe care trebuia să și le facă pentru pregătirea Paștelui, dar nu se striga, iar de înjurat nici vorbă. Era un soi de tristețe de parcă ție ți se întâmpla necaz la casa ta, așa era văzută ziua de vineri. Sâmbăta era o bucurie, sâmbăta era deja altceva. Contrar poveștilor pe care le tot întâlniți și vi se tot spun, la noi nu se vopseau ouăle joia. Ouăle le vopseam, de regulă, sâmbăta, pentru că erau proaspete. Sâmbătă, de multe ori, făceam și în cuptor și atunci, odată cu asta, le vopseam. Că le vopseam cu coji de ceapă, că le vopseam cu frunze de nuc, că le vopseam cu lucruri din astea care le făceau un pic mai verzi - și mai verzi făceam, și mai galbene le făceam, se făceau foarte frumos galbene cu fragi, dar nu culoarea neapărat era importantă”, a subliniat profesorul Mihai Nașca.

Starețul Mănăstirii “Adormirea Maicii Domnului” din Sânmărtinul de Câmpie, Teodul Libeg, își amintește din copilărie de tradiția iertării aproapelui, atunci când bunica lui venea la mama sa pentru a-și cere iertare, iar mai târziu, a deslușit semnificația acestui gest.

“Această tradiție a existat încă de la începutul Bisericii și ea rezidă din rugăciunea «Tatăl Nostru», care spune: «Și ne iartă nouă păcatele noastre/ Precum și noi iertăm greșiților noștri». O țin minte pe buna – Dumnezeu s-o ierte! - că totdeauna venea la mama și îi zicea: «Te rog frumos să mă ierți dacă ți-am greșit cu ceva, pentru că mă duc la spovedit». Acest obicei există în creștinism și el se află în creștinismul primar. Atunci, pe vremurile acelea, oamenii trăiau mai intens ideea creștină și, înainte de a merge la spovedanie, își cereau iertare unul de la celălalt. Acum s-au mai răcit relațiile, rar sunt cei care spun «iartă-mă» ori «te rog să nu mai fii supărat pe mine» sau să se împace, pentru că lumea este plină de orgolii, iar toate greșelile care se fac în lume tot din cauza orgoliului sunt. Și, din păcate, a intrat și între creștini și trăirea creștină s-a răcit. Creștinii mergeau la biserică, își cereau iertare unul de la celălalt, mergeau la împărtășanie, își luau împărtășanie cu ei, ca să aibă, în caz că nu pot merge la biserică, asta înseamnă o trăire intensă”, a afirmat Teodul Libeg.

Starețul crede că în orice domeniu, dar mai ales în cel religios, e nevoie de alegerea unor oameni destoinici pentru a păstori creștinii.

“Trebuie să alegi oameni destoinici ca să îi conducă pe ceilalți, inclusiv în preoțime, dar acum totul a devenit economic și comercial, pentru că, dacă calitatea preotului este bună, atunci și creștinul este bun. Omului trebuie să îi spui cu buna, păstorirea credincioșilor se face cu vorba bună, cu lucruri și îndemnuri potrivite, să încercăm să nu îl jignim pe fratele nostru, chiar dacă a greșit. Dacă îi vorbești cu blândețe și bunătate, omul se lipește de tine. Nu îi poți pironi pe cruce pe toți frații tăi... Nu poți trăi așa”, a precizat Teodul Libeg.

Și din perspectiva creștinului, Sărbătorile Pascale din vechime aveau o semnificație aparte, iar la loc de cinste nu era doar pregătirea bucatelor, ci și iertarea pe care i-o acordai aproapelui tău, astfel încât să fii și tu iertat.

Norica Costea, în vârstă de 70 de ani, din Sângeorgiu de Câmpie, sat aparținător de comuna Sânpetru de Câmpie, mamă a 5 copii, care acum sunt stabiliți la casele lor, povestește că, în Săptămâna Mare, activitatea era foarte intensă pentru fiecare membru al familiei.

“Prima dată începem cu văruitul pe afară, brâiele la casă, pomii, spălatul perdelelor și rânduiala prin casă, apoi, în Săptămâna Paștelor, facem retușuri. De sâmbăta dimineața ne apucăm de făcut în cuptor, de făcut de mâncare, mielul. Facem tocăniță de miel, friptură de miel, mai facem și supă cu tăiței de casă. Toată lumea vine acasă. Fac pentru fiecare copil ceea ce îi place. La biserică, în Joia Mare, cine are morți în acest an pune pomi cu tot felul de dulciuri, fructe, cu de toate. Se sfințesc Paștele și pomii și, când e gata slujba, pomii se împart - la popa, la diacon, la gropar, la copiii necăjiți. În Vinerea Seacă se face slujbă, noi vinerea seara facem plămădeli, iar sâmbăta dimineața, devreme, frământăm pentru pită, cozonac, palanețe (plăcinte cu brânză, varză etc.), pască. Ne trezim cel târziu la ora 6.00, punem în cuptor totul, facem mâncarea, iar duminica dimineața ne pregătim pentru mersul la biserică, unde ducem câte o pască, o bucată de slănină, câteva ouă roșii ca să le sfințească. Apoi se servește masa. Pentru mine nu e dificil, fiindcă am fost 20 de ani bucătăreasă, nu e un lucru mare. Când eram copii, era destul de greu, abia așteptam să vină Paștele, la fiecare ne lua mama ce putea, câte o încălțare, câte o rochiță și apoi mergeam în sat, la biserică, la «cioc». Mergeam la biserică și luam cel mai tare ou roșu pe care îl aveam, fiindcă toată lumea dădea «cioc», iar cel care avea oul mai tare aduna mai multe ouă și unii copii erau bucuroși că au câștigat astfel multe ouă. Câștiga cel care avea oul ăl mai tare”, își amintește Norica Costea.(...)

La Sângeorgiu de Câmpie, ouăle roșii se vopsesc exclusiv ecologic, cu coji de ceapă roșie și galbenă și cu sfeclă roșie, pentru o culoare roșie mai intensă.

“Am învățat pe parcurs toată rânduiala. Majoritatea ingredientelor le producem în gospodărie, brânză, varză sau ceapă pentru palanețe - depinde cum îi place fiecăruia - făină, ouă, miel”, a afirmat Norica Costea. (...)

Bucătarul familiei, care gătește cam tot ce se poate găti în aer liber, este Vasile. “Vin acasă tot timpul, deși locuiesc la Bobâlna, dar vin mereu și ajut. În perioada Paștelor ne plăcea că ne luam haine noi, mergeam la biserică cu ouă, eram foarte mulți copii pe vremuri, era tare frumos. Făceam concursul care avea oul mai tare, am câștigat ouă - două, trei, cinci, depinde. Știu să gătesc la ceaun, fripturi, tot ce se poate găti afară. Vin tot timpul acasă, iar acum, mielul la ceaun l-am făcut delicios. E un secret al bucătarului, dar pot să vă spun că pregătesc carnea cu o zi înainte, o pun la macerat cu tot felul de mirodenii, apoi când e pusă în ceaun e foarte bună”, a afirmat Vasile.

Lasă un comentariu