În lăzile de zestre zac comori
Înnobilate-n timpuri, de vecie,
La ele ne-am întors de-atâtea ori
Când ne-am adus aminte de pruncie.
Îmi stau cuminți acolo miruite
Păstrând în ele vremuri și vecia,
Podoabe dragi ce fost-au rânduite
De bunii mei, să-și poarte măreția.
În ele s-au simțit nemuritori
Când au știut că dacă mi-s purtate,
Al neamului trecut îl duc, și mi-s datori
Să-l lase la urmași, pe mai departe.
Acolo-i dor și multă suferință
Și vise și speranțe înșelate,
Cel drum scoborâtor din Mioriță,
Fior și umilințe îndurate.
Și bucurii cusute într-o floare
Cu gând curat și fală măsurată,
Tristețea înnegrită în culoare,
Și viața cu-ale sale încă toată.
***
Aceste ale noastre începuturi
Se vor topi încet în grea uitare,
S-or risipi în cele patru vânturi
De n-or găsi în suflet, căutare.
MIRCEA DORIN ISTRATE
