Motto: “Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul.../ Și de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul,/ Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este;/ Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;/ N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid/ Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!” (Mihai Eminescu, Scrisoarea III)
Lupta de la Rovine este, fără îndoială, una dintre cele mai importante bătălii din istoria Țării Românești.
După moartea neașteptată, în 1389, a sultanului otoman Murad I, pe câmpul de luptă de la Câmpia Mierlei (leagănul poporului sârb), fiul lui cel mare, Baiazid I Ildîrîm l-a urmat la tron. Imperiul era însă fragil. și, profitând de evenimentele din Balcani, conduși de emirul din Karaman, principii anatolieni au pornit ofensiva împotriva otomanilor. În replică, sultanul și-a adunat armata la Bursa, i-a înfrânt, a recucerit teritoriile pierdute și și-a anexat emiratele din vestul Anatoliei. De fapt, otomanii își întăreau dominația în Balcani nu doar înfrângându-i pe conducătorii locali, ci și mituindu-i cu timâruri - pământuri oferite în schimbul serviciului militar. Cu toate acestea, situația nu le era favorabilă nicăieri.
În același an 1389, Mircea cel Bătrân, domnul Țării Românești (23 septembrie 1386 - noiembrie 1394 /sau mai 1395/ și între ianuarie 1397 - 31 ianuarie 1418), ocupă întreg teritoriul aflat între Dunăre și Marea Neagră, numit în titulatura sa “Podunavia” și mai târziu “Dobrogea”, de la numele lui Dobrotici, cel mai vechi stăpânitor al acestui teritoriu cunoscut de turci.
Ca răspuns la ofensiva otomană în Dobrogea din 1391, sub comanda lui Firuz-bei, în iarna 1393/1394 Mircea a devastat cuibul de achingii de la Karînovasî. Dar Balcanii, cu pozițiile strategice de la Dunăre și dinspre Serbia vasală, încăpuseră pe mâna otomanilor. Pericolul campaniilor de cucerire a Țării Românești și a posesiunilor ungare dinspre Serbia era tot mai iminent. Ca atare, pentru a-și spori posibilitățile de acțiune, la 7 martie 1395, Mircea cel Bătrân și regele Sigismund de Luxemburg au înche-iat, la Brașov, un tratat de cooperare militară antiotomană.
Desigur că acțiunile voievodului muntean în spațiul balcanic, cât și relațiile acestuia cu regele Ungariei și cu emirii anatolieni - care primejduiau poziția otomană încă nesigură pe teritoriul european - îl îngrijorau pe Baiazid, determinându-l să întreprindă o expediție personală de cucerire a Țării Românești, în primăvara aceluiași an 1395.
Sultanul a pătruns în Țara Românească prin vest, venind din Banat prin valea Cernei, însoțit și de mulți principi sârbi, în frunte cu Marko Kraljevic, eroul legendar al sârbilor, care, potrivit cronicarilor sârbi, era pe jumătate român, după mamă, și văr bun cu Mircea cel Bătrân. Unele legende sârbești ar duce chiar la concluzia că mama sa avea o moșie la Craiova, unde stătea în fiecare vară, iar crăișorul sârbilor și-ar fi luat numele de la denumirea Craiovei. Tot cronicarii sârbi pomenesc de remușcările și lacrimile vărsate de prinț în drum spre Rovine. Tradiția populară susține că ar fi fost ucis chiar de către Mircea, deoarece își încălcase jurământul prin care cei doi se legaseră să nu lupte unul împotriva celuilalt.
În această campanie n-a existat doar o singură bătălie, Rovine fiind doar locul celei mai importante lupte. Au fost două bătălii importante și mai multe lupte de hărțuială. Din acest motiv, în privința datării, localizării și deznodământului luptei de la Rovine, istoricii au păreri împărțite, izvoarele existente (cronici turcești, sârbești și bizantine) menționând două date la care ar fi putut avea loc bătălia: 10 octombrie 1394, respectiv 17 mai 1395 - și două locuri posibile în care s-a desfașurat lupta: râul Argeș, respectiv, râul Jiu.
După istorisirile care circulă printre românii din Timoc, una din bătălii s-a dat la sud de Dunăre, lângă Negotin, unde se menționează și construirea unei biserici în stil bizantin, de către Mircea, la Coroglași (azi Miloșevo), spre cinstirea creștinilor uciși și a lui Marko Kralevici. Teritoriul de la vest de râul Timoc, unde a fost ridicată Mănăstirea Coroglași, a fost condus de principele bulgar Ivan Strațimir, aliat temporar cu Mircea, și apoi de alți principi bulgari, ajunși supuși ai sultanului.
Mircea a hărțuit, în permanență, oastea turcilor. Înainte de Rovine au avut loc mai multe confruntări, de mai mică amploare.
Lupta principală s-a dat probabil în locurile mlăștinoase de la Făcai, Balta-Verde, Podari, Popoveni, lângă ruinele castrului roman Pelendava, loc întărit unde Mircea cel Bătrân pare să-și fi dispus arcașii. El trimisese câteva detașamente de pedestrași să hărțuiască oastea otomană, pentru a-l atrage pe Baiazid în mlaștini. Românii cunoșteau culoare înguste pe care se putea merge printre smârcurile mlaștinii, așa că s-au retras, în timp ce otomanii au rămas imobilizați în mlaștină. O cronică bulgară descrie începutul luptei: “..și lănci nenumărate s-au frânt, iar cerul nu se mai vedea de desimea săgeților”. Prima parte a bătăliei a fost un fel de execuție agonizantă a avangardei lui Baiazid, care a fost distrusă aproape în întregime de săgețile și sulițele românilor. Turcii au pierdut aproape un sfert din oaste, pe când românii doar câțiva oameni. Dar, insensibil la dezastrul armatei sale (vi se pare cunoscut scenariul?), în timp ce avangarda otomană pierea în mlaștini, Baiazid a ordonat supraviețuitorilor să așeze tabăra și să o înconjoare cu palisade din pământ și copaci. După lăsarea întunericului, a trimis cavaleria spre dealurile de peste apa Jiului, cu scopul de a-l ataca pe Mircea din spate. “Iscoadele lui Mircea îi aduc vestea, iar Mircea trimite, la rândul său, cavaleria, care reușește să-i atragă pe turci departe de locul luptei. În timpul nopții, românii atacă tabăra otomană, turcii se găsesc înconjurați de o armată mult mai mică și blocați de propriile palisade, la fel cum în timpul zilei au fost blocați în mlaștini. Românii trag cu săgeți aprinse, turcii au câteva încercări nereușite de ieșire din mijlocul propriului lagăr și sunt cuprinși de panică. Spre dimineață, Baiazid reușește să facă o breșă și să fugă, lăsând pe câmpul de luptă cea mai mare parte a oștirii.”
Cu o armată mult mai mică, de doar 10.000 de oameni, Mircea cel Bătrân reușise o victorie răsunătoare, pe care însă n-a putut să o fructifice. Fiindcă, profitând de absența lui, Vlad (Uzurpatorul) îi ia tronul, cu ajutorul unor boieri trădători.
“Baiazid, deși fugise, trecând deja Dunărea pe la Turnu Măgurele, reușește rapid să-și regrupeze soldații rămași și să strângă alte câteva corpuri de oaste turcești și bulgărești. Se repede în ajutorul lui Vlad Uzurpatorul. Mircea care, se pare, dăduse drumul la casele lor unei părți din oaste, se trezește amenințat, din nord de către Vlad Uzurpatorul, iar din sud de Baiazid. Încearcă să oprească înaintarea turcilor pe Argeș, lângă Pitești, dar ariergarda lui este învinsă. Reușește să fugă, cu soldații rămași, în Transilvania”. (Probabil, la domeniul său din Huedin.)
Va participa apoi la bătălia de la Nicopole (1396) și, chiar dacă bătălia a fost pierdută, până la urmă Mircea cel Bătrân va reuși să recâștige, cu ajutorul voievodului Stibor al Transilvaniei, tronul Țării Românești, în decembrie 1396. Va reveni în țară, îndepărtându-l pe Vlad Uzurpatorul și continuându-și politica antiotomană.
Cine am fost și... cine mai suntem!?!
MARIANA CRISTESCU
