“Dacă albinele ar dispărea de pe Pământ, umanitatea ar mai avea de trăit nu mai mult de 4 ani” (Albert Einstein)
Existența albinelor datează din timpuri imemoriale - au fost descoperite fosile vechi de aproximativ 150 de milioane de ani * Albinele sunt singurele insecte care produc hrană consumată de oameni - mierea * O colonie/ familie este formată din 20.000 până la 60.000 albine și o singură regină - 99% dintre ele fiind albine femele colectoare / lucrătoare * Albina are 5 ochi, iar motivul pentru care este atât de zgomotoasă este pentru că bate din aripi de 11.400 de ori într-un minut * Regina - albina care conduce stupul - poate depune până la 2.500 de ouă pe zi * Albina lucrătoare trăiește până la 6 săptămâni și produce, în timpul vieții ei, în medie, o jumătate de linguriță de miere * Dacă albina regină moare, albinele lucrătoare vor crea o nouă regină selectând o larvă tânără (din insectele nou-născute), oferindu-i o hrană specială numită “lăptișor de matcă”. Acest lucru permite larvei să se dezvolte într-o regină fertilă * O albină vizitează între 50 și 100 de flori în timpul unui zbor de colectare * O albină zboară cu o viteză de aproximativ 25 km/h * Pentru a obține un kilogram de miere, albinele vor trebui să viziteze două milioane de flori și să zboare aproximativ 90.000 de km * Albinele mascul - trântorii - nu au ac, iar scopul lor este de a se împerechea cu noua regină, pentru înmulțire. Câteva sute de trântori trăiesc în fiecare stup în timpul primăverii și verii, dar odată cu venirea iernii, sunt dați afară * Albinele au două stomacuri - unul pentru a mânca și celălalt pentru depozitarea nectarului colectat din flori sau din apă, astfel încât să îl poată transporta înapoi la stup * Mierea depozitată în recipiente închise și păstrată în condiții optime nu se strică niciodată * Cea mai veche miere care a fost descoperită până azi datează de acum 5.000 de ani, din Georgia, la 170 km de Tibilisi * Albinele pot simți hormonul pe care îl emană omul atunci când este speriat. Dacă simt că stupul lor este amenințat, vor ataca * Mierea de albine are efecte anti-inflamatorii, este o excelentă sursă de energie, este folosită ca anti-diabetic, întreține celulele ficatului, este un remediu antitusiv natural, are efect cicatrizant pentru răni și arsuri ale pielii, reglează nivelul colesterolului.
Primele dovezi ale întâlnirii dintre om și albină datează de acum aproximativ 10 mii de ani: o pictură rupestră, descoperită în Valencia - Cueva de la Arana, înfățișează un om cățărându-se într-un copac sau pe o stâncă, înconjurat de albine în zbor. “Vânătorul de miere” strânge fagurii într-un coș, folosind fumul pentru a-și ușura munca. Ceea ce a început ca o îndeletnicire ocazională a devenit apoi un veritabil meșteșug: culegătorii de miere erau foarte apreciați și respectați în rândul comunității.
De la simpla căutare a roiurilor de albine sălbatice pentru a strânge miere, s-a trecut treptat la creșterea harnicelor insecte. Există date sigure despre această practică în Egiptul Antic, cu aproximativ 3.000 de ani Î.Hr. Tot în această perioadă s-a dezvoltat și prima formă de api-cultură nomadă: egiptenii au mutat stupii de-a lungul Nilului pentru a urma succesiunea naturală a înfloririi și a le valorifica întregul potențial.
În Egiptul Antic, mierea era un aliment destinat doar elitelor, celor privilegiați, dar avea și o valoare rituală și era folosită în medicină, pentru tratamentul tulburărilor digestive, arsurilor și rănilor. În timpul săpăturilor arheologice, în mormintele faraonilor au fost descoperite vase cu miere, aceasta fiind folosită și în timpul ritualurilor de mumificare. Mierea era atât de importantă încât era utilizată și ca monedă de schimb.
Sumerienii foloseau mierea în scopuri cosmetice, în timp ce babilonienii și asirienii îi descoperiseră proprietățile benefice pentru a trata afecțiunile pielii, ochilor, organelor genitale și ale sistemului digestiv. Mierea era atât de importantă încât până și în Codul Hammurabi existau articole specifice pentru a-i proteja pe apicultori în caz că erau jefuiți.
Mierea și albinele ocupă spații ample în antichitatea greacă și în cea romană. Potrivit mitologiei grecești, pentru a se menține puternici și nemuritori, zeii din Olimp se hrăneau cu nectar și ambrozie. Se spune că, Zeus însuși a fost hrănit de către nimfe cu lapte de la capra pe nume Amaltea, dar și cu miere. Adevărată “hrană a zeilor”, mierea era folosită atât la gătit, cât și în ritualurile religioase și funerare. Un aliment mult consumat de sportivi, a fost considerat de Pitagora un elixir care garantează o viață lungă și sănătoasă.
Romanii importau cantități mari de miere din Cipru, Spania, Creta și Malta. Tot în această perioadă încep să apară informații importante despre lumea albinelor. Autori precum Varro, Columella, Pliniu cel Bătrân și Vergiliu abordează acest subiect în lucrările lor, bazându-se pe ceea ce scrisese, anterior, Aristotel. De fapt, el a fost primul care a încercat să descrie anatomia albinelor și fenomenul de formare a mierii. Pe atunci se credea că mierea a căzut, literalmente, din cer și că albinele doar au adunat-o. Seneca a avansat ipoteza că albinele au intervenit într-un fel în procesul de producție a mierii, dar abia în secolul al XVII-lea s-au obținut informații științifice mai precise în
acest sens.
În antichitate, în general, mierea a fost folosită pe scară largă ca îndulcitor, condiment și conservant. Se folosea la prepararea diverselor mâncăruri pe bază de pește și leguminoase și, din procesul de fermentație, se obținea hidromel, băutura care avea să devină deosebit de populară în secolele următoare.
Mierea era cunoscută și în India, unde era folosită ca afrodisiac. Era considerată un simbol al frumuseții, bunătății și virtuții și avea un rol deosebit de important în domeniul medicinei ayurvedice, care îi atribuia diverse proprietăți curative. Era folosită ca purificator, vermifug, tonic, cicatrizant.
În Coran este prezentată ca un simbol al vindecării fizice și spirituale.
De-a lungul Evului Mediu, mierea a continuat să joace un rol important în sectorul alimentar și a început să fie folosită și pe post de conservant. În timpul domniei lui Carol cel Mare, în contextul dezvoltării agriculturii, apicultura a luat avânt, stimulându-se producția de miere și de hidromel, meșteșugul fiind practicat pe scară largă în mănăstiri și abații.
La începutul secolului al XVII-lea a început cultivarea trestiei de zahăr și a sfeclei. Utilizarea zahărului s-a răspândit pe scară largă abia din secolul al XVIII-lea, când producția a crescut până la punctul de a-l face mult mai ieftin și mai accesibil decât mierea. Din acest motiv, zahărul a înlocuit treptat mierea, al cărei consum a scăzut, pentru ca, în zilele noastre, să (re)devină o pre-zență aproape nelipsită din bucătăria, trusa cu medicamente și cosmetice și, în cele din urmă, din viața noastră.
La nivel global, albinele reprezintă cea mai eficientă specie polenizatoare și se estimează că o treime din alimentele pe care le consumăm în fiecare zi se bazează pe polenizarea în principal de către albine (80%). Albinele sunt polenizatori extrem de importanți pentru flori, fructe și legume, iar fără polenizarea albinelor, mediul și economia lumii ar avea de suferit foarte mult.
Potrivit raportului EU Beekeeping Sector citat de agrobiznes.md, care reflectă starea sectorului apicol din toate țările membre UE, România se clasează pe locul doi după numărul de stupi de albine înregistrat în anul 2018, deținând 11% din numărul total de stupi din UE. Tot potrivit statisticilor oficiale, în 2018, producția de miere din România a fost cea mai mare din UE.
Asociația Crescătorilor de Albine - Filiala Mureș numără 500 de membri, cu 35.000 de familii de albine. În ultimii 5 ani s-a clasat, alternativ, pe locurile I și II pe plan național la activitățile apicole.
În județul Mureș mai funcționează încă 4 asociații profesionale.
(surse documentare și foto - 3bee.it/miele; honeycolonia.com, medicalnewstoday.com)
Documentar de ILEANA SANDU
