Românii au obosit, trăiesc un sentiment care se poate identifica cu depunerea armelor. Probabil că vă veți gândi, imediat, la războiul care se duce la granița noastră. Nu, nu e vorba de depunerea armelor folosite într-un conflict armat. E vorba de armele românilor. Speranța, optimismul și ceea ce știu să facă românii bine, adică haz de necaz. Acelea se depun, una câte una, în fiecare zi, de către fiecare român.
Ei bine, da, românii, “capitulează”. Unul după celălalt. Peste haosul care oricum exista în România post revoluționară, a venit pandemia, iar acum războiul vecinilor, iar românii, pur și simplu, au renunțat să mai spere, să mai facă haz de necaz. Trăiesc într-o acceptare tristă a unei realități care depășește cu mult gradul de masochism al românilor. Creșterea prețurilor la niște cote mai mult decât alarmante nici măcar nu îi mai îngrijorează. Pur și simplu, acceptă neputincioși faptul că fiecare zi care trece e tot mai grea și mai scumpă, cheltuielile iernii care va veni vor fi mult peste puterile noastre financiare și chiar emoționale. E trist când auzi tot mai mulți oameni în jurul tău spunând, într-o deznădejde înfiorător de calmă, lipsită de speranță sau măcar indignare: “La iarnă va fi jale. Nu vom putea plăti facturile sub nici o formă, dar până există untură și slănină... nu vom muri de foame”. Cât de trist.
Culoarea fiecărei zile, care ar trebui să fie una vie, pălește în sufletele românilor. Nici măcar nu mai caută soluții. Acceptă! La prețurile pe care românii le plătesc pentru alimentele de bază, la gazul și electricitatea care le sunt necesare în fiecare zi, românii nu mai au resurse să facă haz de necaz, să glumească. Zâmbetul a dispărut încet, încet de pe fața românilor.
Mă întreb ce se va întâmpla cu vârstnicii noștri, cu copiii noștri. Bunicii noștri care urmăresc toate posturile de televiziune și încearcă din răsputeri să înțeleagă ce se întâmplă și copiii noștri care se ascund de realitate în spatele ecranelor telefoanelor și laptopurilor. Noi? Noi conștientizăm, acceptăm faptul că nu putem face altceva decât să mergem la muncă și să ne obișnuim cu ideea că nu le putem promite că vor înțelege, că va fi bine, că viața lor va fi decentă. Noi facem provizii de slănină și untură.
Nu mai e vorba doar de supraviețuire sau de îngustarea orizonturilor. E vorba de aducerea românului într-o stare de indiferență suicidală, de neputință emoțională, toate alimentate de lipsa perspectivelor, de lipsa unui ram de care să se țină pentru a putea rămâne la suprafață în marea tumultoasă, devenită mlaștină, care este viața economică și socială a României.
E comod când populația nu mai pune întrebări. E comod ca propriului tău popor să îi dai ca temă de casă - supraviețuirea, iar tu, ca și guvernant, să te ocupi de rezolvarea problemelor țării.
Nu banii lipsesc în această țară, ci interesul de a o scoate din mizerie, din starea vegetativă în care a ajuns. Cineva ne vrea supuși cu iluzia suveranității, cineva ne vrea tăcuți pentru că îi deranjează zgomotul, cineva ne vrea mici, pentru că celor mici le spui să stea la locul lor, să își facă tema de casă... (A.D.)
ANTONELA DUMITRACHE
