Anul 1824 a fost un an trist și înglodat în nevoi, așa cum erau mai toți anii în împărăția de piatră a Apusenilor. Era poate în ,,vremea cireșelor”când, în familia lui Alisandru Iancu din Vidra de Sus a fost bucurie mare. Venea pe lume încă un fecior, pe care tătăl lui l-a ,,înnobilat”cu numele de AVRAM, spre a-i purta noroc în viață. Nimeni nu bănuia atunci că “puiul”acela de moț va încerca, peste câțiva ani, să schimbe viața răbdătorului și atât de jertfitorului său neam românesc într-una mai bună, ca să aibă fiecare și puține clipe de fericire.
Tânărul Avram Iancu și-a petrecut copilăria alături de pruncii și oamenii locului nașterii sale, cătând a înțelege și a birui, de mic, strângând din dinți, toate nevoirile vieții, sperând că, odată și odată, mereu înrobitul și atât de întristatul său neam moțesc va răzbi la lumină și va gusta și el, fie și numai pentru o scurtă clipă de trăire, din mierea vieții. Se poate că acesta ar fi fost atunci crezul său, ca și al altora ca el, aflați la începutul vieții, de-atunci de când a putut vedea, pricepe și înțelege lumea din cuibarul în care Bunul Dumnezeu l-a pus spre a se naște.
La vârsta de 10 ani a plecat de acasă să se înnobileze prin învățătură, sorbind cu râvnă din cărțile școlilor pe care le-a urmat la Câmpeni, Zladna, și mai apoi la Cluj, taine neprețuite pentru viață. La terminarea Facultății de Drept din Cluj, pentru a-și desăvârși studiile, s-a angajat “cancelist”la Tabla Regească din Târgu-Mureș. Șederea lui aici i-a dat prilejul de a intra în contact cu tinerimea română și cea maghiară, care începeau să simtă deja “mirosul”revoluției ce avea să vină foarte curând. Ideile revoluției în desfășurare deja în Europa erau pe placul tuturor prietenilor săi aflați la studii odată cu el la Târgu-Mureș: Petru Dobra, Vasile Fodor, Iosif Hodoș, Al. Papiu Ilarian, Ioan Oros, și atâția alții care îi vor sta aproape în vremea cea viforoasă. Dar, spre regretul său, nu peste mult timp și-a dat seama că ideile și țelurile revoluției, pe care și-o doreau cu atâta ardoare și ei, erau înțelese diferit de tinerimea maghiară. Când Iancu și-a dat seama că diferențele de înțelegere erau evidente și prea mari între ei, simțind că libertatea nu poate fi cucerită decât prin luptă, cu “lancea lui Horia”în mână, și că foarte curând ar putea să vină acea vreme norocoasă, așteptată de tot neamul său, care să-i scape pe români din strânsoare jugului străin, el a purces de îndată spre Apusenii lui dragi, pentru a-i lămuri și a-i ridica la luptă pe obidiții săi moți. Știind că nimic nu se obține fără luptă și jertfă, și că hotărârile luate de el și de alții ca el, acolo, pe Câmpia Blajului, trebuiesc apărate chiar cu prețul vieții, a înființat Legiunea “Auraria Gemina”și a numit prefecți din rândul oamenilor săi cei mai de încredere.
Cu timpul, faima câștigată cu jertfă și onoare l-a făcut cunoscut și, mai apoi, temut chiar de aliații săi. Parte din ei l-au părăsit, l-au trădat, l-au mințit, fiindcă prea era mare și ascultat de ai săi, și prea stătea în calea unor planuri și înțelegeri urzite în cancelariile imperiilor vecine. Încercuit de trupele vrăjmașe, a rezistat în cetatea lui de piatră, ba a mai și împuținat și îngrozit pe vremelnicii stăpâni, care îl doreau prins și ridicat în ștreang. Soarta a vrut să fie altfel, așa că, după terminarea războiului, Iancu a luat de câteva ori drumul Vienei, pentru a cere împăratului drepturi și dreptate, nu pentru el, ci pentru neamul său. A refuzat cu demnitate onorurile personale ce i s-au acordat, considerând că ele se cuvin a fi în totalitate date doar nației sale, fapt ce a iritat măririle imperiale. A primit, în schimb, promisiuni deșarte, iluzorii, care i-au amărât sufletul mare și bun. Înșelat în crezul său, dezamăgit și dezgustat de viață, trist și umilit, se retrage în locurile obârșiei sale.
Pierdut în nemărginirea gândului și a sufletului său, cu dorul arzător la nația lui, pe care nu a putut să o vadă liberă și fericită, după ce a mai colindat odată Ardealul său drag, Iancu se stinge din viață la 10 septembrie 1872. Țebea îl veșnicește, gorunul îi cântă amarul în tremurul frunzei, iar noi îl ținem nemurit în inimi ca icoană făcătoare de minuni, pentru că minuni a săvârșit în scurta sa viață.
Și nu uitați, voi, cei răbdători, că va mai veni odată vremea Iancului, când se va face dreptatea cea de mult timp așteptată pentru toți și pentru toate câte a pătimit, de-a lungul milostivului timp, jertfelnicul nostru Ardeal, cu toți cei care viețuim aici, în cuibul veșniciei noastre, locul cel sfânt care este, din timpuri vechi, Grădina Maicii Domnului. Suntem încredințați că de aici va renaște, nu peste mult timp, lumea cea nouă, care va fi mai bună și mai frumoasă, mai umană și mai plină de bucurii, cea care va fi cu adevărat veșnicia lumii noastre ce va să vină.
Trăim vremuri grele, încărcate de obidă, de griji, de negre silnicii, de lașități și trădări, de insulte și jigniri din partea vecinilor, de câte toate relele ce se revărsă pe capul bietului și răbdătorului popor român, care nu mai are de niciunde a căpăta o rază de speranță. S-a întinat vâna neamului acestuia, bun, cinstit și milostiv, că s-a îndulcit cu tot felul de păcate, iar de o bună bucată de vreme, toți cei de deasupra noastră, fără deosebire, s-au depărtat de Norod, făcându-și mai degrabă aici, pe pământ, raiul lor cel păcătos. Așadar, rugămu-ne Ție, Doamne, să strângi laolaltă sufletul și vrednicia bărbaților noștri celor mari făcători de înflăcărată și adevărată istorie: Mircea, Ștefan, Mihai, Cuza, și pune din sufletul lor pe sufletele noastre tărie și speranță, ca să nădăjduim că vom ajunge la limanul suferințelor celor de pe urmă. Și nu-l uita, Doamne, pe Avrămuț, fără de care pătimitul nostru Ardeal ar fi searbăd și fără de speranță. Căci el, nemuritul nostru cel drag, și-a tras tăria din tăria moșilor și strămoșilor săi scoborâtori până în timpurile cele vechi, bătrâne și-ngloriate. Și bine-ai făcut, Doamne, că l-ai pus atunci pe el, cel cu suflet mare, bun și răbdător, să stea în vâltoarea unor vremi nenorocoase, pentru a ne încerca încă o dată tăria și credința câtă ne-a rămas. Datori suntem, așadar, pentru toate vremile de acum înainte, a nu-i uita pe ei, cei pomeniți mai sus și a-i ține mereu minte ca icoane de suflet pe tâmpla țării, iar în cerurile Tale, ca sfinte troițe veghetoare de conștiință pentru neamul românesc.
Foto: Steagul de luptă al lui Avram Iancu și ultima imagine de la înmormântarea Crăișorului.
MIRCEA DORIN ISTRATE