Sunt oameni toți, și-i plin în lume
De vameși și de farisei,
Îi văd și nu-nțeleg anume
Ce mă mai poartă printre ei.
Le ard blesteme ceriul gurii
Când ți se par duioși și triști,
Aștern peste pornirea urii
Blândețe de evangheliști...
Prin valul care nu se curmă
Arare când mă mai strecor,
Eu simt minciuna cea din urmă
Ce-a umezit buzele lor...
Și-n minte-atunci mi se desface
Misterul proniei ce-a pus,
Ca-n staul, între dobitoace,
Să vie pe pământ Iisus...
OCTAVIAN GOGA
(“Luceafărul”, Sibiu, 12 martie 1912. Din volumul “Din umbra zidurilor”, 1913)
