Luceafărul literaturii române, Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850. A dus o activitate literară fără egal și a lăsat în patrimoniul literaturii române o comoară inedită, opera sa devenind cartea de căpătâi a fiecăruia dintre noi.
Moartea geniului a venit prea crud și prea devreme, la doar 39 de ani. S-a stins din viață marele poet la 15 iunie 1889.
În jurul mortii lui Eminescu s-au scris multe, dar s-au speculat și mai multe. Biografii eminescieni au omis sau au considerat fanteziste unele dintre relatările legate de dispariția fizică a marelui poet.
Cunoscutul eminescolog prof. Nae Georgescu menționează, în “Dosarul morții lui Eminescu”, existența unui martor ocular, care, la mulți ani de la moartea poetului, a povestit că i-a stat alături în ultimele sale clipe de viață. Că era lângă Eminescu în momentul în care poetul a fost lovit cu o cărămidă în cap, pe la spate, lovitură de la care i s-a tras sfârșitul. Mărturiile lui au fost consemnate în “Universul”, la 28 iunie 1926. Acest martor era Dumitru Cosmănescu, “Nea Dumitrache”, într-o vreme fost coafor al Regelui. Omul își avea prăvălie sub vechiul Jockey-Club, și “îl servea” adeseori pe Eminescu, care venea acolo împreună cu alți prieteni.
“Când s-a întâmplat nenorocirea că s-a îmbolnăvit, Eminescu a fost dus la Șuțu, unde i s-a dat o cameră a lui, mai bună ca altora. «Mă chema tot pe mine să-l servesc și acolo, și mă duceam bucuros», a susținut frizerul. Soarta a făcut ca Dumitrache să fie în ziua aceea, în ora aceea, chiar în minutul acela, alături de Mihai Eminescu: “Venisem la Șuțu cam pe la 3 după-amiază. Pe la vreo 4, cum era cald în cameră, Eminescu zice, uitându-se lung la mine: «Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm și să te învăț să cânți «Deșteaptă-te, Române!». Eu, care știam că nu e bine să-i fac împotrivă, am ieșit cu el în grădină, unde se vede că-l tră-gea soarta. Și a început să cânte “Deșteaptă-te, Române!”, și eu după el. Cânta frumos, avea voce. Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată, pe la spate, un alt bolnav d'acolo, unu' furios, care-a fost director sau pro-fesor de liceu la Craiova, și, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos, cu osul capului sfărâmat și cu sângele șiruindu-i pe haine, spunându-mi: «Dumitrache, adu repede doctorul că mă prăpădesc! Ăsta m-a omorât!» L-am luat în brațe și l-am dus în odaia lui, unde l-am întins pe canapea. I-am potrivit capul pe pernă și, când am tras mâna, îmi era plină de sânge. Au venit doctorii, cu Șuțu în cap, și ne-au spus să tăcem, să nu s-audă vorba afară, că nu e nimic. Dar, după o jumătate de oră, bietul Eminescu murise!”.
Această variantă a morții dramatice a lui Mihai Eminescu nu apare în niciuna dintre biografiile cunoscute ale poetului scrise de G. Călinescu, George Munteanu, Murărașu sau Petru Vintilă. Iată cum prezintă George Călinescu incidentul, în 1932, în prima ediție a “Vieții lui Mihai Eminescu”: “... Petre Poenaru, care, jucându-se ca din întâmplare cu praștia, îl izbi în frunte (pe M. Eminescu, n.n.) cu o pietricică. Contrar zvonurilor melodramatice, Eminescu n-a suferit prea mult de pe urma așa-zisului atentat, care îi pricinuise o simplă zgârietură”.
(sursa: istoria.md)
