Conceptul de națiune modernă este definit, în general, printr-o sumă de trăsături caracteristice ale unei / unor comunități omenești (mai mult sau mai puțin extinse), dintre care câteva sunt considerate “categorii istorice” esențiale, între acestea înscriindu-se cu claritate: comunitatea de limbă și tradiții culturale, comunitatea de spațiu geografic și de viață economică, existența unui profil spiritual specific al comunității respective, solidaritatea de luptă pentru dobândirea unor drepturi și libertăți, sociale și naționale, dar și înțelegerea sensului progresist al acestei lupte. În special această ultimă caracteristică a căpătat sensuri noi în concepția promotorilor curentului iluminist, pentru care posibilitățile virtual existente necesitau a fi grabnic transformate în realitate prin instituirea unui larg evantai de reforme sociale, economice, politice și culturale.
Așadar, veacul al XVIII-lea a fost o vreme prielnică schimbărilor, căci ideile iluministe au pătruns peste tot, în toate cotloanele Europei, și, deci, și în provinciile Imperiului Habsburgic; ele difuzau un așa-zis “absolutism luminat”, propagând pe acest fond, în conștiința românilor din Transilvania, cu maxim succes, mitul “bunului împărat”, prin care acesta întruchipa imaginea suveranului generos, care dorea cu ardoare binele poporului, dar era stopat, limitat și întârziat în acțiunile sale de aroganța și de privilegiile învechite ale nobilimii nereformate. Să nu uităm că, sub aceeași umbrelă a veacului, filosoful francez Denis Diderot, considerat chiar creierul Enciclopediei, cercetează Omul și Condiția umană, văzute atât prin prisma sensibilității sale distincte față de alte ființe cunoscute din Univers, cât și prin prisma raționalității sale, “ca ființă care gândește și se plimbă liber pe suprafața pământului...”; apoi, îl privește și din alte perspective: ca ființă religioasă, morală, culturală, politică - toate acestea amintind, întrucâtva, de configurarea noilor sale trăsături psiho-sociale, în contextul mai larg al arhitecturii lumii moderne. Afirmată încă din prima parte a veacului, exprimând inițial atitudinea de frondă a tinerilor filosofi francezi, Voltaire și Montesquieu, mișcarea iluministă devine mai energică în cea de-a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, când pătrunde adânc în fruntariile Imperiului Habsburgic, afirmându-se ca Aufklärung și impregnându-se de “nuanța wolffiană și iosefinistă”. Dar sursa continuă a ideilor cosmopolite din Europa apuseană va rămâne pentru multă vreme “Enciclopedia franceză, la care colaborează scriitori, profesori, juriști, medici, organizată de spiritul critic al lui Diderot, (care) reprezintă sinteza multilaterală a noii ideologii.” Abordând fățiș această problemă teoretică, neclară tocmai prin amestecul ideilor sociale cu variabilitatea modurilor în care este înțeleasă și interpretată ideea națională, filosoful Lucian Blaga precizează că: “În istoria gândirii românești din Transilvania vom întâlni, începând cam de pe la 1700, ideea de națiune sub diverse forme, care reprezintă, cel puțin în cursul secolului al XVIII-lea, tot atâtea forme intermediare între conceptul feudal de națiune politică și conceptul modern cu privire la națiune.”
Să amintim însă că, în Transilvania, trecerea de la dominația turcească la cea austriacă s-a făcut la scurtă vreme după alungarea otomanilor de sub zidurile Vienei și eliberarea Ungariei (după victoriile militare de la Buda și Mohacs), prin încheierea tratatului de la Blaj, din 27 octombrie 1687, conform prevederilor căruia armatele imperiale iernau în 12 orașe ardelenești, fiind susținute printr-o contribuție bănească autohtonă de 700.000 florini renani. Nobilimea ardeleană a mers apoi mai departe, iar la 9 mai 1688, generalul Anton Carafa reușește să le impună reprezentanților acesteia o declarație umilitoare, în care se recunoaște că: “... de bună voie și îndemnați numai de râvna creștinească, renunță la protecția otomană... și sincer și cu bună credință primesc părinteasca ocrotire a maiestății sale, pentru ei și pentru urmașii lor din Transilvania.” Prin această declarație, care a fost întărită apoi de dieta de la Făgăraș, din 13 mai 1688, se instalează faptic suzeranitatea austriacă asupra Transilvaniei care va dura până la impunerea dualismului austro-ungar, în anul 1867.
Politica mercantilistă a Imperiului Habsburgic a cuprins, în afara unor măsuri economice vizând dinamizarea producției manufacturiere și a schimburilor comerciale, și soluții extreme pentru a umple găurile din visteria imperială - ivite ca urmare a costisitoarelor războaie cu turcii și a sângeroaselor războaie civile (cum a fost “războiul curuților”) - între care și vânzarea de titluri nobiliare. Prin aceasta a crescut și mai mult numărul privilegiaților, astfel încât, conform datelor unei conscripții din anul 1767, aceștia ajungeau la 6,7% din totalul populației, în Transilvania fiind “cea mai numeroasă nobilime din Europa acelei vremi”, alcătuită în principal din magnați unguri și sași, doar în rândurile micii nobilimi fiind admiși și românii.
Probleme mai grave de ordin social continuau să existe în rândurile claselor de jos și în special a iobăgimii satelor transilvănene, căci orășeni-mea reprezenta un procent aproape insignifiant din populația târgurilor și așezărilor urbane - doar 2,8 %! Dar dacă țărănimea liberă alcătuia în această epocă circa 20,5% din totalul populației (în această cifră intrând la socoteală și lucrătorii din minele și din ocnele statului), țărănimea iobăgită reprezenta circa 73,2% din totalul populației, fiind alcătuită în mare majoritate de etnicii români; însă și aceasta era compartimentată în trei categorii: iobagii propriu-ziși, jelerii și o nouă categorie ivită ca urmare a servituților feudale tot mai apăsă-toare - “a celor ce nu aveau locuințe statornice, vagi, cum îi numesc conscripțiile vremii, adică cei ce se deplasau dintr-un loc în altul pentru a-și câștiga cele necesare vieții.” Această ultimă categorie și mai ales descendenții ei, este importantă pentru studiul nostru deoarece din rândurile ei se constituie emigranții care, ne- având ce pierde, nu au nici un motiv de a rămâne în locurile lor de baștină, plecând adesea împreună cu familiile lor în căutarea unor locuri mai prielnice bunului trai, în alte provincii ale împărăției austriece. Era o categorie specială de aventurieri, care aveau drept flamură ideea libertății de acțiune într-o lume în care învechitele rânduieli feudale continuau să persiste, deși au rămas asincrone cu ideile veacului. Unii erau tineri, au urmat și școli și s-au educat în condiții de aparentă libertate, alții au dobândit curaj și inițiativă și li s-au spus “romantici”, fiind asociați cu agenții sau mesagerii, purtători ai celor mai novatoare proiecte de viață socială, în condițiile în care capitalismul germina peste tot, și nu doar în Europa!
Promulgarea Diplomei Leopoldine, la 4 decembrie 1691, a dus la înrăutățirea condițiilor de viață ale iobagilor, mai ales că în planurile Cancelariei Aulice persista ideea scoaterii românilor din “fondus regius” și strămutarea lor în Oltenia, aflată atunci sub dominație austriacă, urmând ca în locul acestora să fie aduși coloniști sași. În cele 18 puncte ale diplomei sunt stabilite prevederi clare legate de administrarea Transilvaniei în cadrul Imperiului Habsburgic, precum: respectarea și recunoașterea celor patru religii recepte (catolică, luterană, calvină și unitariană); confirmarea tuturor donațiilor și privilegiilor făcute anterior de prin-cipii Transilvaniei; menținerea în vigoare a legilor care reglementau raporturile sociale în vremea autonomiei princi-patului (Tripartitul lui Verböczi - din 1514, Aprobatae Constitutiones - din 1653 și Compilatae Constitutiones - din 1669, care încă constituiau fundamentele feudalismului în Transilvania); recunoașterea vechilor rânduieli administrative, economice și judecătorești; menținerea vechilor privilegii ale sașilor, secuilor și ungurilor și numirea acestora în dregătorii; cârmuitorul Transilvaniei trebuia să fie ales din rândul magnaților și nobililor, de preferat de religie catolică sau din una din celelalte trei religii recunoscute; generalul comandant al armatei trebuia să fie de etnie germană (austriac); cancelarul, consilierii și alți demnitari trebuiau să fie ardeleni, însă la numirea în funcții și dregătorii trebuiau să fie confirmați de împărat; moșiile fără proprietari puteau fi dăruite numai ardelenilor; era menținută libertatea comerțului, dar cu respectarea, și în această privință, a privilegiilor nobiliare; contribuția financiară față de Curtea din Viena s-a stabilit la 112.500 florini renani, în timp de pace, și la 400.000 florini renani, anual, în vreme de război.
Prin Legea urbarială din 1769, cunoscută și sub numele de Certa puncta, se încearcă reglementarea zilelor de muncă (robota) pe săptămână ale iobagilor și jelerilor, însă grofii și magnații nu respectă aceste prevederi, comițând numeroase abuzuri, silindu-I pe lucrătorii pământului, în timpul sezonului agricol, să lucreze pentru ei în toate cele 7 zile ale săptămânii (cu brațele sau cu vitele). Împotriva acestor abuzuri se ridică reprezentanții intelectualității române și îndeosebi unii prelați greco-catolici, așa cum a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu-Klain, care i-a adresat mai multe petiții împăratului, în care îi descrie în mod realist această stare de lucruri: “Se află și de aceia, care pe supușii săi în 3-4, ba și în toate zilele săptămânii îi silesc la lucru și peste tot timpul cel bun de lucru, mai amar îi tratează ca pe niște robi, deși robie aici nu este, că robilor li se dă cel puțin de mâncare, iar iobagilor nu.” Abuzurile continuă însă și în privința celorlalte obligații ale iobăgimii, cum ar fi: dijma percepută din produse agricole (grâu, secară, orz, ovăz, mei, porumb, vin, cânepă etc.) sau din animale (zeciuiala din oi, capre, porci, stupi etc.), din “daturile” în natură, prestabilite de 3 ori pe an (păsări, unt, miere, pește etc.), din diferitele taxe datorate proprietarilor de moșii (pentru pășunat, pădurit, ghindărit, crâșmărit, măcelărit, morărit, vânat, pescuit, fierărit etc.). Îngrijorată de soarta țărănimii din Transilvania, care era principalul contributor la visteria imperială, care, adesea, din cauza numeroaselor constrângeri și abuzuri lua calea bejeniei, împărăteasa Maria Tereza (1740-1780) scria cu indignare: “Îmi fac o datorie de conștiință de a sublinia că această țară, Transilvania, este bună și frumoasă, dar are nevoie de ajutor grabnic și de o reformă radicală, deoarece simple îm-bunătățiri nu sunt suficiente, mentalitatea nobililor fiind cu totul coruptă...”
Adâncirea conflictelor sociale, ca urmare a exploatării nemiloase a iobăgimii, și creșterea avântului revoluționar al maselor, care intraseră în contact cu ideile de libertate, de emancipare socială și egalitate care circulau în epocă, determină manifestarea unor forme de frondă și de răzvrătire împotriva autorităților, începând cu refuzul de a presta robota, sustragerea de la plata dijmelor și dărilor, fuga sau strămutarea în alte ținuturi sau chiar și în altă țară (în Moldova, în Țara Românească, în Ungaria și chiar și în Rusia), continuând cu plângerile înaintate forurilor imperiale (guberniul, cancelaria aulică, dietă transilvană și chiar și împăratul) sau cu răzvrătirea, cu înarmarea și răscularea împotriva “jugului de fier” austriac. Adesea, iobagii ardeleni erau amăgiți de nobili pentru a se strămuta liber pe moșiile lor, pentru ca ulterior, condițiile de viață să fie chiar mai grele decât cele anterioare. O situație special s-a creat în pusta panonică după alungarea turcilor, “când un număr însemnat de iobagi din părțile cu relief mai înalt își caută loc de așezare în șesurile mai puțin populate din Ungaria apuseană și Banat...”
Lector univ. dr. Eugeniu NISTOR, UMFST “George Emil Palade” - Facultatea de Științe și Litere “Petru Maior” Târgu-Mureș
(va urma)
Foto: MATEI MARIAN MIHAI
