Înainte de a vorbi despre Al doilea armistițiu de la Compiégne, trebuie reamintit Primul, tratatul acestuia fiind semnat într-un vagon de tren, în aceeași pădure, la 11 noiembrie 1918, între Imperiul German și puterile Antantei, punând capăt Primului Război Mondial pe Frontul de Vest. Principalii semnatari fuseseră mareșalul Ferdinand Foch - comandantul forțelor Antantei, și Matthias Erzberger - din partea Germaniei.
Al doilea armistițiu de la Compiégne a fost semnat de Germania Nazistă și Franța pe data de 22 iunie 1940, la ora 18.50. Când Adolf Hitler a primit cererea guvernului francez, de a negocia un armistițiu, Führerul a ales în mod deliberat, ca răzbunare, pădurea de lângă Compiégne ca loc de desfășurare a discuțiilor. Vagonul de cale ferată în care fusese semnat armistițiul din 1918, umilitor atunci pentru Imperiul German, a fost adus din muzeul în care era găzduit și a fost plasat exact în același punct ca în urmă cu 22 de ani. Hitler s-a așezat pe același loc ocupat în 1918 de mareșalul Ferdinand Foch. După ce a ascultat citirea preambulului, Hitler a părăsit vagonul într-un gest disprețuitor, și a lăsat negocierile pe seama șefului OKW, generalul Wilhelm Keitel.
Ca urmare a victoriei Germaniei în Bătălia Franței (10 mai - 21 iunie 1940), a fost înființată zona de ocupație germană din Franța - întreg nordul țării, cu coasta Atlanticului și toate porturile sale, și cu coasta Canalului Mânecii. Restul teritoriului “liber” a rămas sub controlul guvernului de la Vichy. În acea mare bătălie, cele mai bine antrenate și moderne armate fuseseră trimise în nord, dar au fost pierdute în uriașa încercuire germană. “Francezii și-au pierdut cea mai mare parte a armamentului greu și cea mai mare parte a unităților blindate. Între mai și iunie, forțele franceze s-au retras neîntrerupt, iar germanii amenințau să ocupe Parisul. Guvernul francez a fost obligat să se evacueze la Bordeaux, pe 10 iunie, pentru ca membrii săi să nu cadă prizonieri.”
Parisul a fost proclamat de cabinetul francez “oraș deschis”.
După cum afirma William Shirer, în cartea sa, “Rise and Fall of the Third Reich”, condițiile armistițiului impus Franței în 1940 au fost cu mult mai grele decât cele impuse Imperiului German în 1918. Acum, Germania pretindea ocuparea a trei cincimi din teritoriul Franței, inclusiv a tuturor porturilor franceze de la Oceanul Atlantic și de la Canalul Mânecii.
Toate persoanele care căpătaseră azil politic în Franța trebuiau predate autorităților germane.
Era permisă existența unei mici armate franceze. Hitler a făcut o mică concesie, admițând ca marina franceză să fie dezarmată, dar să nu capituleze. “Dictatorul german s-a temut că, dacă ar fi forțat lucrurile prea mult, ar fi putut determina guvernul Franței să continue războiul din bazele militare din Africa de nord.”
Restul teritoriului francez rămas neocupat a fost lăsat sub controlul regimului-marionetă de la Vichy. În cele din urmă, și acest teritoriu a fost trecut sub controlul german în 1942. “Delegația franceză condusă de generalul Charles Huntziger a încercat să obțină anumite concesii, dar Keitel a afirmat că termenii armistițiului nu sunt negociabili. Negociatorii francezi se pare că au considerat că în câteva săptămâni și Regatul Unit avea să ceară pacea, numai astfel putându-se explica acceptarea condiției ca prizonierii de război francezi să nu fie eliberați decât după încheierea ostilităților germano-britanice. Astfel, un milion cinci sute de mii de prizonieri francezi au fost obligați să petreacă următorii cinci ani de război în lagărele de prizonieri germane. Încetarea focului a devenit efectivă la ora 0.35 a zilei de 25 iunie 1940”.
Al doilea Armistițiu de la Compiégne (22 iunie 1940), așadar, a marcat începutul ocupației germane.
“Locul istoric în care au fost semnate cele două armistiții de la Compiégne a fost distrus în mod sistematic la ordinele lui Hitler. Vagonul de cale ferată și placa memorială au fost luate la Berlin, ca trofee de război. Monumentul Alsaciei și Lorenei (care înfățișa un vultur german străpuns de o sabie) a fost distrus, ca și orice altă urmă care să amintească de complexul memorial din pădurea Compiégne, cu excepția notabilă a statuii mareșalului Foch. Vagonul de cale ferată avea să fie distrus în 1945 de militari SS la Crawinkel, în Turingia.”
După victoria Aliaților, prizonierii germani au lucrat la refacerea sitului istoric din pădurea Compiégne. Placa memorială a fost recuperată și, la locul semnării armistițiului, a fost plasată o copie a vagonului distrus de SS. Monumentul Alsaciei și Lorenei a fost reconstruit.
După reunificarea Germaniei, unii dintre veteranii germani, care fuseseră martori la distrugerea vagonului original la Crawinkel, au participat la săpături ce au scos la iveală unele rămășițe ale sus-numitului vagon, acestea fiind returnate Franței, în 1992.
Pe 5 mai 1994, a fost transplantat un stejar tânăr din pădurea din Crawinkel în cea din Compiégne, ca simbol a speranței de pace.
Pentru România, participarea la cel de-Al Doilea Război Mondial
s-a încheiat la semnarea Tratatului de pace de la Paris (1947), ca stat învins, cu Basarabia, Nordul Bucovinei și sudul Dobrogei (Cadrilaterul) pierdute definitiv, dar cu recuperarea Transilvaniei. Asupra acestei teme vom reveni în alt context.
“Speranța moare ultima.”
MARIANA CRISTESCU
