În seria fastă a evenimentelor care au dus la afirmarea dar și la ascuțirea luptei pentru recunoașterea națiunii române, ar trebui considerat și momentul înființării regimentelor românești de graniță, reprezentând militarizarea satelor de pe frontiera cu Muntenia și Moldova, ca urmare a măsurilor de organizare internă a Imperiului Habsburgic, în vremea împărătesei Maria Tereza (1740-1780). Iar cum starea de iobăgie nu cadra cu menirea militară la care erau chemați locuitorii mai multor sute de sate românești și secuiești de pe graniță, aceasta a fost suprimată, mai ales sub aspectul drepturilor patrimoniale asupra unor terenuri agricole, pășuni, păduri, ape etc., situate în perimetrele de strajă prestabilite. La 13 octombrie 1761, baronul Nicolae Adolf Buccov finalizează documentele de organizare a unităților militare de pe graniță, dar întâmpină întreaga opoziție a aristocrației maghiare și a patriciatului săsesc, ce avea de partea ei cancelaria aulică transilvană de la Viena, în frunte cu comitele-guvernator Ladislau Kemeny. Prin urmare, după avizarea de către împărăteasă (la 16 aprilie 1762) și schimbarea guvernatorului cu generalul Buccov, acesta, fără a mai convoca dieta, “în calitate de comandant și de președinte al guvernului țării, ajutat fiind de alți generali și de ofițeri de stat major, primi misiunea de a militariza Granița Ardealului prin constituirea din Români și Secui a șase regimente: două pedestre și unul de dragoni din Români și alte două pedestre și unul de husari din Secui”. Este cunoscută în epocă și opoziția îndârjită a principelui “luminat” Gabriel Bethlen (care deținea funcția de cancelar al Cancelariei aulice transilvane), față de înregimentarea românilor în unitățile militare de graniță, acesta invocând faptul că “înarmarea acestora este o măsură periculoasă, deoarece în mijlocul lor se găsesc instigatori (...) Iar din punctul de vedere al legislației țării, nu sunt recunoscuți ca națiune (...) Periculos este, de asemenea, că acest popor s-a obișnuit de a fi solidar, acționând în comun, unul pentru toți și toți pentru unul”. Dar acțiunea, odată pornită de imperiali, nu a mai putut fi stăvilită, chiar dacă finalul procesului propriu-zis de organizare a fost înregistrat abia la 13 noiembrie 1766, prin aprobarea Statutului regimentelor românești de graniță, scris în limba latină, având 84 de puncte, în care aceste unități militare - fapt important - “figurau sub denumirea de românești-naționale.”
Conform aprobărilor imperiale, în 1762 au fost înființate trei regimente de grăniceri români: două de infanterie, primul cu reședința la Orlat (lângă Sibiu), al doilea cu sediul la Năsăud (inițial la Feldru și Telciu), cu un efectiv de circa 3.000 de soldați fiecare (trei batalioane), și un regiment de dragoni (tot la Orlat), având circa 1.000 de soldați, însă acesta a fost desființat ulterior, mai precis în anul 1772, când patru companii de militari români au fost arondați regimentului secuiesc de husari. Regimentul de husari secui, cuprinzând și escadroanele de români, își avea comandamentul la Sfântu Gheorghe, în timp ce Regimentul 1 de secui pedeștri avea garnizoana la Miercurea Ciuc, iar Regimentul 2 de secui pedeștri - la Târgu-Secuiesc.
Aura de glorie romantică a regimentelor grănicerești române a sporit și prin mobilizarea și participarea unor subunități din cadrul acestora (batalioane, escadroane) în războaiele cezaro-crăiești ale vremii, așa cum a fost cel stârnit împotriva Prusiei, pentru moștenirea bavareză (1778-1779), cel dus împotriva turcilor și tătarilor din Muntenia și Moldova (1788-1791) sau cel purtat împotriva Franței revoluționare și a lui Napoleon Bonaparte (1792-1815). Există dovezi de netăgăduit ale vitejiei grănicerilor români pe câmpurile de luptă ale Europei, așa cum a fost în războiul dintre austrieci și armatele generalului Bonaparte, în cadrul confruntării de la Arcole (în apropiere de Verona, Italia), din zilele de 15-17 noiembrie 1796, când un batalion din Regimentul II de la Năsăud, “încredințat cu apărarea podului peste râul Apone, a ținut trei zile pe loc armata lui Napoleon...” Așadar, “servitutea și grandoarea de soldat” a grănicerilor români - ca să-l parafrazăm pe scriitorul romantic francez Alfred de Musset - s-a constituit într-un frumos exemplu de vitejie, de loialitate și eroism.
Dincolo, însă, de reala frenezie a libertății țăranilor români înrolați, care i-au cuprins cu certitudine și pe ceilalți locuitori ai satelor militarizate, așezările grănicerești câștigă enorm din punct de vedere al pătrunderii civilizației, prin instituirea unei ordini sociale mai stricte, axate pe disciplină, prin repararea și întreținerea regulată a drumurilor, prin introducerea unor scutiri de taxe și impozite (fie că acestea erau pe: lemnărit, plutărit, vânătoare, pescuit, pășunat etc.), prin construirea și extinderea unor școli, prin ridicarea de biserici ș.a.m.d. Așa cum rezultă dintr-un document cazon al timpului, datând din 1773, copiii de vârstă școlară ai grănicerilor erau instruiți în limba română, dar “în religia unită și învățau scrisul și cititul având ca învățători preoți, cărora regimentul le plătea salariul din Cassa sa de venituri. Avantajele sunt evidente și dacă ținem cont de apartenența religioasă (greco-catolică) impusă grănicerilor, care însă facilita accesul copiilor acestora, și în special al celor dotați, nu doar la învățătura de nivel elementar, ci și la școlile superioare ale Imperiului. Într-un veac atât de tulbure, cuprins de febra mișcărilor de decantare ale popoarelor Europei, care se luptau să se desprindă din marile imperii ale vremii și să devină națiuni de sine stătătoare, trebuie să recunoaștem că regimentele românești de graniță reprezentau, pentru populația autohtonă, garanția existenței unui forțe de apărare și securitate, dar ele “vor deveni în scurt timp forța armată sprijinitoare a mișcării de emancipare națională, care îi va furniza cadre de conducere și îi va fi scut în fața tendințelor habsburgice de a o decapita”.
Asociat la tronul imperial de mama sa, împărăteasa Maria Tereza, încă din 1765, împăratul Iosif al II-lea (1765-1780, în asociere, 1780-1790, singur), considerat cel mai de seamă reprezentant al despotismului luminat și reformist, a întreprins două călătorii în Transilvania (prima - în 1773, cea de-a doua - în 1783), fiind interesat de starea socială a locuitorilor acesteia. Anterior primei călătorii, împăratul îi solicită guvernatorului Transilvaniei, baronul Samuel Von Brukenthal, un raport lămuritor “asupra calamității iobăgiei, servituții românilor, cu deosebire asupra motivelor care-i incită la emigrare...” Mai limpede asupra acestor aspecte este descrierea făcută în memoriul din 1792, întocmit de tezaurarul Transilvaniei, contele Leopold Clary, care arată că: “Mâinile românilor întrețin, deci, drumurile și căile, ei aduc locuitorilor produse de folosință din cei mai îndepărtați munți, ei cultivă partea cea mai mare a câmpurilor, viilor, ei sunt principalul temei al cărăușitului, de la ei curge cea mai mare parte a dărilor în casieriile principelui, din aceste mâini vin cele mai multe venituri camerale prin creșterea vitelor și pășunatul cerut de ele, din rândul românilor se recru-tează soldatul, din rândul lor se asigură considerabilele transporturi de sare. Acest popor este acela care scormonește munții și prăpăstiile pentru a scoate din inima pământului prețioasele minereuri spre folosul statului și al principelui. Este cu totul neîndoielnic că acest popor, care îndură atâtea chinuri, e cel mai indicat pentru utilizarea în scopul bunăstării generale și tocmai de aceea merită o atenție cu totul deosebită, grijă pentru el pe viitor”. Împăratul pleacă din Viena la 6 mai 1773, ajunge la Arad la 9 mai, pentru ca la 21 mai să fie în Banat, la Timișoara, de acolo călătorind prin Țara Hațegului, cu o suită de 12 trăsuri și 72 de cai (care sunt schimbați la fiecare loc de popas), pentru ca pe 23 mai să treacă prin Hunedoara, Orăștie și Alba Iulia. Trece apoi prin Sebeș, Miercurea și ajunge pe 29 mai la Sibiu, unde poposește o zi. Apoi traseul imperial trece prin Rupea, Dumbrăveni, Mediaș, Porumbac, Tălmaciu, Turnu Roșu, Porcești. La 4 iunie trece prin Viștea, Făgăraș, Șercaia, Șinca, Vlădeni, Codlea, Tohan, Bran, Râșnov și Brașov, unde stă o zi. După ce inspectează frontiera imperiului pe Valea Timișului, în pasul Buzăului și pasul Oituzului, trece prin Secuime, traversează pasul Ghimeșului, valea Gurghiului, ajunge la Praid, Sânmiclăuș și Reghin. În ziua de 19 iunie se află la Bistrița, vizitează Bârgu și Rodna, dar și ținuturile Regimentului II românesc de graniță de la Năsăud; apoi trece prin Dej, Lăpuș și Gherla, ajungând la Cluj, pe 25 iunie. De la Cluj o ia prin Turda către Sibiu, unde ajunge la 28 iunie, unde poposește vreme de 12 zile, fiind cazat într-o ospătărie care, mai târziu, în memoria lui Iosif al II-lea, se va numi “Împăratul Romanilor”. De la Sibiu ajunge la Mediaș și apoi la Târgu-Mureș, unde se află pe data de 11 iulie. Trece din nou prin Reghin, urmând drumul către Năsăud, prin Telciu, Romuli, Săcel, Borșa și apoi, prin Rozavelea și Sighet, la Hust, de unde urmează să ajungă în Galiția. Cronicarul acestei călătorii scrie că împăratul “peste tot a inspectat trupele și cu deosebire regimentele de graniță.”
Însă în munții din apus ai Transilvaniei, un eveniment social furtunos avea să aducă schimbări semnificative în structura și raportul relațiilor sociale, fiind vorba de răscoala populară condusă de Nicola Ursu, care și-a luat numele de Horia. Mai mulți istorici și cercetători ai acestei perioade, neglijând aspectele dramatice și condițiile inumane de viață ale iobăgimii transilvane, se referă la răscoala țărănească din Munții Apuseni, izbucnită la 28 februarie 1784, ca la un experiment francmasonic bine pregătit, care viza de fapt acțiunile premergătoare și, apoi, izbânda deplină a Revoluției franceze din iulie 1789. Sunt invocate, ca argumente în acest sens, desele întrevederi dintre conducătorul răscoalei și împăratul Iosif al II-lea, în anii anteriori (1779, 1780, 1782), dar și dovezile și mărturiile contemporanilor săi, conform cărora Horia era membru al societății vieneze secrete “Frăția de cruce”. Între martorii credibili ai aderenței acestuia la ideile masonice sunt socotiți Ignate von Born, șeful masoneriei vieneze și sfetnic intim al împăratului, și pictorul Iacob Adam, amic al lui Born, care i-a făcut un portret conducătorului răscoalei. Interesant este că într-o publicație a vremii apare efigia lui Horia încadrată de o inscripție în limba latină, așezată circular: “Horia Rex Daciae” (adică “Horia, regele Daciei”). Ceea ce știm însă cu certitudine, după reprimarea răscoalei și după execuția conducătorilor ei, este că au urmat o serie întreagă de reforme imperiale, unele vizând cu adevărat luminarea maselor și promovarea meritocrației în imperiu; între aceste măsuri reformiste ale lui Iosif al II-lea menționăm: promulgarea în 1781 a edictului de toleranță, acordând libertate de cult tuturor confesiunilor religioase, abolind totodată și discriminarea evreilor; întărirea controlului asupra bisericii, desființarea ordinelor călugărești și secularizarea unei treimi din proprietățile mănăstirești, dacă acestea nu desfășurau activități de educație școlară sau de ocrotire a bolnavilor; eliminarea cenzurii exercitate asupra cărților și revistelor; acordarea pentru țărănime, în primul rând, a dreptului de a prezenta plângeri și memorii în fața autorităților de stat; desființarea poliției senatoriale (nobiliare); abolirea iobăgiei (mai întâi în regiunile slave ale imperiului, în 1781, și apoi în Austria, Ungaria și Transilvania - prin patenta imperială din 22 august 1785); eliminarea condiției apartenenței la o religie receptă pentru ocuparea unei funcții sau demnități în stat.
Cel mai însemnat intelectual român care s-a antrenat în acțiunea de promovare a ideologiei iluministe în Transilvania a fost episcopul greco-catolic Ioan Inocențiu Micu-Klein; acesta, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, își lărgește tot mai mult aria de revendicări social-politice, formulând solicitări argumentate către Curtea din Viena în tot mai multe domenii de activitate umană, așa precum: înființarea de școli de toate gradele, editarea de manuale de istorie, filosofie, gramatică și lingvistică, tipărirea de dicționare și de traduceri din operele celor mai de seamă gânditori ai timpului, creșterea numărului bibliotecilor publice etc. Despre Inocențiu Micu-Klein susține un istoric că “virtual este inițiatorul școlilor de la Blaj. A trimis primii bursieri la Roma. În planurile sale, Blajul trebuia să depășească dimensiunile unui oraș liber și să devină un centru cultural al românilor. Școala și, în ansamblu, cultura, urmau să se transforme, după părerile sale, în adevărate instrumente de ridicare la lupta politică și națională, să trezească poporul român la conștiință, să-l stimuleze în obținerea de drepturi.”
Lector univ. dr. EUGENIU NISTOR, UMFST “George Emil Palade” - Facultatea de Științe și Litere “Petru Maior” Târgu-Mureș
(va urma)
Foto: MATEI MARIAN MIHAI
