ILUMINISMUL TRANSILVAN ȘI IDEEA DE NAȚIUNE ROMÂNĂ MODERNĂ (III)

Distribuie pe:

IUn rol important în difuzarea culturii iluministe l-au avut societățile și organizațiile secrete, mai puțin supravegheate de autoritățile habsburgice; unele dintre acestea erau curat culturale și și-au asumat misiuni conforme domeniului lor de activitate preconizat - așa cum a fost, spre exemplu, “Societatea filosoficească a neamului românesc în mare Prințipatu Ardealului”, întemeiată în anul 1795, la Sibiu, cu presupusa participare a gramaticianului Radu Tempea, a lui Aron Budai (fratele poetului Ioan Budai Deleanu), a episcopului Gherasim Adamovici, a învățatului oculist Ioan Molnar Piuariu și cu colaborarea lui Samuil Micu. După toate datele, rolul inițiator l-a avut Ioan Molnar Piuariu, “care avea și patima ziaristică în el, și de asemenea o pasiune pentru întreprinderi comercializabile.” Din nefericire, societatea nu a funcționat sub aspect faptic, deși avea în plan publicarea unui periodic, cu titlul Vestiri filosoficești și moralicești, adresabil “inimilor iubitoare de Muze filosoficești”, ceea ce îl determină pe Lucian Blaga să scrie, cu o irepresibilă tristețe amară, că “singurul rod al Societății filosoficești a rămas înștiințarea, care cuprinde un program ce merită a fi comentat...”

Mișcarea culturală a românilor, pusă în slujba ideilor de redeșteptare națională, capătă noi dimensiuni spirituale prin sârguințele tinerilor studenți ardeleni plecați să studieze la Roma; aceștia au încercat (și uneori au izbutit) să prezinte lumii întregi, cu argumente raționale, istorice și filologice, latinitatea limbii noastre și originea romană a poporului român - idei exprimate anterior de cronicarii moldoveni și munteni (Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino) și, în forme mai elevate, de savantul Dimitrie Cantemir -, ei arătând, printre altele, că “din moment ce românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei” și se “trag din coloniștii romani ai Daciei Traiane și au locuit neîntrerupt locurile unde se află, normal este ca ei să se bucure de aceleași drepturi politice ca și celelalte națiuni, să participe la administrarea Transilvaniei și să ocupe posturi în raport cu numărul lor, în justiție și în armată.”

Oarecum sincrone cu mișcarea Supplex-ului, sunt și acțiunile întreprinse de mai mulți militari români (în special ofițeri și subofițeri) din cele două regimente de graniță - de la Orlat și Năsăud -, care adresează, în câteva rânduri, petiții Curții de la Viena, ceea ce arată înaltul nivel de înțelegere a drepturilor lor civice, sociale și politice, în cadrul larg al administrației imperiale. Ei s-au încumetat la aceste forme de protest considerând că au perfectă dreptate, deoarece din cei 417 deputați din dieta Transilvaniei (câți avea în anul 1790), doar unul era român - în persoana episcopului Ioan Bob -, ceilalți fiind maghiari și secui (90%), și sași (10%), iar dintre aceștia, preponderența nobilimii feudale era de 85%. În această situație și împotriva abuzurilor dietei întrunite la Cluj, între 21.XII.1790 - 9.VIII.1791, preocupată doar de conservarea privilegiilor și libertăților nobiliare, intelectualitatea română autohtonă s-a mobilizat prin personalitățile ei cele mai ilustre și, în martie 1791, acestea au întocmit memoriul, cunoscut în istoria noastră modernă drept Supplex Libellus Valachorum, care este trimis împăratului Leopold II prin intermediul celor doi episcopi ardeleni: Gherasim Adamovici, de la Sibiu, și Ioan Bob, de la Blaj. În cele șase puncte ale memoriului erau formulate cerințe perfect congruente cu spiritul de libertate și de dreptate socială prevăzute în mișcarea iluministă a veacului, ce pot fi sintetizate astfel: 1. românii să nu mai fie considerați tolerați, iar națiunea română să se bucure de toate drepturile politice și civile pe care le au celelalte națiuni; 2. să i se returneze națiunii române locul de drept cuvenit, uzurpat în 1437, prin constituirea acelei Unio Trium Nationum (un fel de “triplă alianță”: a nobililor unguri, a sașilor și a secuilor); 3. clerul, nobilimea, militarii și cetățenii întregii națiuni române din Transilvania să beneficieze de aceleași drepturi și avantaje cu celelalte trei națiuni; 4. numirile în dietă și în funcțiile publice să fie proporționale cu numărul locuitorilor înregistrați din fiecare națiune; 5. în materie de toponimie să fie acceptate denumirile românești, în paralel cu cele în limbile maghiară și germană; 6. acordarea îngăduinței poporului român de a se întruni periodic într-o adunare națională, în cadrul căreia să-și aleagă deputații care să-l reprezinte oriunde va fi nevoie. În fundamentarea temeiurilor solicitării acestor drepturi, sunt prezentate argumente imbatabile, printre care și originea nobilă a poporului român: “Națiunea română - se spune în Supplex - este cu mult cea mai veche dintre toate națiunile Transilvaniei din vremea noastră, întrucât este lucru sigur și dovedit, pe temeiul mărturiilor istorice, a unei tradiții niciodată întrerupte, a asemănării limbii, datinilor și obiceiurilor, că ea își trage originea de la coloniile romane aduse la începutul secolului al doilea de către împăratul Traian...” Erau aduse în atenția Curții de la Viena câteva personalități ale neamului românesc care, prin faptele lor exemplare, s-au impus în istoria Transilvaniei sau chiar și în cea europeană, între altele narațiunea memoriului atingând un moment emoționant de vârf prin evocarea cărturarului umanist Nicolae Olahul, înrudit cu familia Huniazilor, cancelar al regelui Ferdinand I și arhiepiscop de Strigoniu, “când în Diploma dată familiei menționatului arhiepiscop se exprimă el însuși (regele Ferdinand I al Ungariei - n.a.) prin aceste cuvinte: Acesta este începutul aproape al tuturor neamurilor celor prea lăudate, între care valahii, conaționalii tăi, dețin nu cel mai de pe urmă loc, / ca unii care este știut că se trag de la cetatea Roma, stăpâna lumii, din care cauză încă și astăzi pe limba lor se numesc români; acest neam al tău s-a remarcat prin vitejie; a dat naștere la mulți, foarte renumiți generali, între care se cuprind și Ioan Huniade, tatăl slăvitului rege Matei, și înaintașii tăi de pe acea vreme...”

Memoriul sintetiza cererile cuprinse anterior în petițiile grănicerilor și în cele întocmite de episcopul Ioan Inocențiu Micu-Klein, fiind redactat cu colaborarea istoricului Samuil Micu, a cărturarilor Ioan Molnar Piuariu, Ioan Budai Deleanu, a lui Iosif Meheși, consilier la cancelaria aulică din Viena, a lui Ignatie Darabant, episcopul de Oradea, a lui Ioan Para, vicarul Năsăudului, a istoricilor Petru Maior și Gheorghe Șincai.

În octombrie 1791, grănicerii din 30 de sate, situate în zona apărată de Regimentul I valah de la Orlat, au înaintat o nouă petiție (un nou “supplex”) comitatului de Hunedoara, prin care solicitau mai multe drepturi politice și sociale pentru mica nobilime românească ardeleană. Dar protestele acestora s-au manifestat, adesea, și în forme mai radicale: așa a fost în 1793, când Curtea de la Viena a dispus mobilizarea unui batalion de grăniceri în războiul cu Franța revoluționară, iar militarii acestei unități au refuzat să execute ordinele comandanților (care erau întotdeauna austrieci) și să plece în campania din Europa Centrală, iar 700 de grăniceri din așezările Sălașul de Sus și Paroș (soldați și ofițeri) s-au refugiat în păduri cu hotărârea de a rezista intervențiilor trupelor ce urmau a fi trimise împotriva lor. Însă, cu toate aceste eforturi, atât petițiile grănicerilor, cât și memoriile intelectualității românești din Ardeal au fost zadarnice, ele fiind respinse de către reprezentanții oficiali ai administrației imperiale, “dreptatea fiind încă departe de poporul român.”

În loc de concluzii

Toate aceste acțiuni protestare - pașnic-petiționare sau mai radicale, luând uneori forma răzvrătirii sau chiar a răscoalei - nu au rămas fără urmări într-o lume aflată în plină transformare, fulgerată continuu de săgețile incendiare ale ideilor reformatoare iluministe. Reformele iosefine sunt o dovadă în acest sens, iar acceptul împăratului de a le promulga trebuie pusă în legătură cu clătinarea din temelii a rânduielilor feudale anacronice din întreaga Europă. Răscoala țărănească de la 1784, condusă de Horea, nu a făcut altceva decât să “influențeze pe verticală societatea transilvăneană.” Dar o formă de progres social a constituit-o, fără nicio îndoială, chiar și înființarea celor două regimente românești de graniță - de la Orlat și Năsăud - care au dus la creșterea numărului românilor liberi și le-a dat acestora imboldul încrederii în forțele proprii și îndemnul de a se implica în acțiuni solidare spre a avea mai mari sorți de izbândă. Activitatea excepțională a episcopului Ioan Ioncențiu Micu-Klein, ca și demersul intelectualilor români - solidarizați nu doar în întocmirea memoriului Supplex Libellus Valachorum -, puse în slujba emancipării politice și sociale a românilor din Transilvania, au dobândit, de asemenea, o mare însemnătate, mai ales prin consecințele lor ulterioare. Lupta acestora pentru scoaterea românilor din situația ingrată de “tolerați” și ridicarea lor la rangul de națiune politică modernă au cuprins temeinice preocupări și pentru reforme mai subtile, circumscrise însă perfect spectrului iluminist, așa precum educația școlară și cultura, care au devenit prioritare. Apoi, din familiile militarilor și preoților se vor ivi noile generații de intelectuali români, care, în etapa de afirmare a Școlii Ardelene și a revoluției pașoptiste, vor duce mai departe spiritul reformist al veacului, preluându-l, ca misie și ca năzuință, puse în folosul națiunii din care se trăgeau.

Lector univ. dr. EUGENIU NISTOR, UMFST “George Emil Palade” - Facultatea de Științe și Litere “Petru Maior” Târgu-Mureș

Lasă un comentariu