Motto: “Punând piciorul pe acest pământ sfânt, am devenit român.” (Regele Carol I)
Constituția este legea fundamentală a unui stat, în care sunt prevăzute principiile de bază ale conducerii statului, atribuțiile instituțiilor fundamentale ale statului și drepturile, libertățile și obligațiile cetățenilor.
Primele constituții românești au fost Regulamentele Organice (în Țara Românească în 1831 și în Moldova în 1832). Ele au fost înlocuite, în 1858, de Convenția de la Paris, urmată, în 1864, de “Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris” (constituția autoritară a domnitorului Al. I. Cuza).
După abdicarea forțată, în 11 februarie 1866, a lui Alexandru Ioan Cuza, atât liberalii, cât și conservatorii înclinau, majoritatea, pentru preluarea tronului României de către un prinț străin, dintr-o dinastie europeană domnitoare, fapt ce ne-ar fi garantat stabilitatea politică și socială.
În urma refuzului lui Filip de Flandra, tronul i-a fost oferit prințului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, fost ofițer prusac crescut în Germania, văr - din partea mamei - cu Napoleon al III-lea, înrudit și cu regele Prusiei.
La 10 mai 1866, Carol I a intrat în București, fiind proclamat Domn de către Adunarea Legislativă, în clădirea Mitropoliei. Până la venirea sa, Consiliul de Stat elaborase, sub Locotenența Domnească, un nou proiect de Constituție, înaintat Adunării Deputaților prin Mesajul din 1 mai 1866 și readus în discuția Adunării din 16 iunie 1866. Timp de 13 zile, acest nou proiect a fost dezbătut și a fost votat.
Constituția a fost publicată în Monitorul Oficial la 1 iulie/ 13 iulie 1866, devenind primul act de manifestare - juridică - a Independenței, care va fi câștigată și declarată, de facto, abia un deceniu mai târziu, la 9 Mai 1877. Prin adoptarea și promulgarea acestui act fundamental, România devenea primul stat constituțional din Europa de Sud-Est.
La 10/22 mai 1866, în cadrul Parlamentului României, Carol I rostea: “Ales spontan de națiune ca principe al României, am părăsit fără șovăire patria și familia mea ca să răspund la chemarea acestui popor, care mi-a încredințat soarta sa. Punând piciorul pe acest pământ sfânt, am devenit român.”
O tempora...!
Arhivele ne arată că țara noastră a avut 7 (șapte) constituții și 16 revizuiri ale acestora. “Prima Constituție, din 1866, modificată în 1879, ca urmare a dobândirii Independenței. Proclamarea Regatului, în 1884, a adus o nouă modificare. În 1916 a început o revizuire care a fost finalizată în 1917, când s-a acordat votul universal. În 1923, altă Constituție, și apoi, în 1938, o altă Constituție. Între anii 1940-1944, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Constituția a fost suspendată. În 1948, 1952 și 1965 au urmat alte trei Constituții. În 1991 a venit rândul Constituției de după căderea comunismului. Această lege fundamentală a fost revizuită în 2003. Unele revizuiri au fost de importanță capitală, precum cea din 1884, care includea proclamarea Independenței și Regatul, sau cea din 1974, care instituia funcția de președinte al țării. Constituția României, prima de după Revoluția din decembrie 1989, a fost adoptată de Adunarea Constituantă, la 21 noiembrie 1991, și aprobată prin Referendumul național de la 8 decembrie, ziua de 8 decembrie devenind astfel Ziua Constituției României.”
Revenind la tema enunțată în titlu, la 30 iunie 1866, domnul Carol I și-a rostit Jurământul pe noua Constituție, act juridic și politic fundamental al României, de importanță covârșitoare, adoptat după Unirea Principatelor Române. Aceasta prevedea, în primul rând, egalitatea în fața legii, dreptul la liberă asociere, de unde rezulta crearea partidelor politice, libertatea persoanei și inviolabilitatea domiciliului. Proprietatea privată era declarată sacră, inviolabilă și garantată de lege, fapt ce a transformat constituția într-un act de natură liberală, creând cadrul necesar funcționării instituțiilor moderne în România. Se mai prevedeau: libertatea conștiinței, a cuvântului și a presei, dreptul la educație, învățământul primar fiind obligatoriu și gratuit.
Alcătuită după modelul Constituției belgiene din 1831, Constituția liberală avea să fie prima constituție propriu-zisă a României, elaborată fără concurs străin și fără aprobare externă, considerată un act de curaj, deoarece, din punct de vedere oficial, România făcea parte din Imperiul Otoman, dar documentul nu menționa nimic despre acest aspect. Articolul I stipula că România este un stat indivizibil, iar articolul II arăta că teritoriul românesc este inalienabil. Constituția transforma România în monarhie constituțională ereditară, în familie pe linie bărbătească, moștenitorii tronului urmând să fie crescuți în religia ortodoxă.
Erau prevăzute principii democratice precum: separarea puterilor în stat, responsabilitate ministerială, drepturi și libertăți cetățenești, dar menținea votul cenzitar (persoanele puteau vota pe baza unei sume de bani, astfel cei care votau erau adesea marii proprietari de pământuri, în majoritate conservatori). Guvernul reprezenta puterea executivă și era condus de primul ministru; acesta împărțea puterea cu monarhul și avea ca sarcini prezentarea proiectelor legii Parlamentului și punerea în practică a legilor votate de Parlament. Parlamentul reprezenta puterea legislativă și era format din Senat și Camera Deputaților, structură bicamerală introdusă pentru prima oară de A.I. Cuza, în 1864, prin “Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris”.
Câteva modificări au fost aduse, totuși, Constituției, în 1879 (modificarea art. 7, care condiționa cetățenia română de apartenența la rituri creștine); în 1884 (numărul colegiilor electorale se reducea de la 4 la 3 pentru Adunarea Deputaților, lărgindu-se dreptul de vot, însă nu semnificativ) și în 1917: se renunță la articolul ce declara proprietatea sacră și inviolabilă, se modifică art. 57 și 67, pentru a se putea realiza reforma electorală (1918) și agrară (1918-1921), ce prevedea împroprietărirea soldaților pe baza promisiunilor din 1917.
Parlamentul putea elabora proiecte de legi, care erau promulgate de Domn. El putea dizolva Parlamentul, cu condiția să organizeze alegeri în maxim o lună. De asemenea, Domnul avea drept de veto, dar nu absolut, întrucât trebuia să se țină cont de părerea deputaților și a senatorilor, și nu putea respinge definitiv un proiect de lege. Membrii Adunării aveau dreptul de a interpela Guvernul, care era obligat să răspundă prin miniștrii săi. Senatorii și deputații puteau cere anchete asupra activității ministeriale.
Puterea judecătorească o aveau instanțele de judecată, instanța supremă fiind Înalta Curte de Justiție și Casație. Hotărârile judecătorești se pronunțau în numele Domnului, singurul abilitat să emită grațieri, mai puțin în cazul miniștrilor condamnați, pe care nu-i putea absolvi de vină nimeni.
Frumos, nu? Se întâmpla în România anului 1866!
(Surse: Wikipedia, Sorin Florea, Rodica Ianoș Toadere, “Istoria Românilor. Compendiu pentru examenul de bacalaureat”, Astăzi în istorie)
MARIANA CRISTESCU
