Motto: “Iată că s-au descoperit acum, într-un sat din Teleorman, aceste oseminte, fără cap, galbene și frumos mirositoare. Nu știm dacă sunt ale lui Mihai Viteazul, dar sunt câteva argumente ce ar demonstra că ar fi cu adevărat ale domnitorului.” (Părintele Iustin Pârvu, 25 noiembrie 2011)
6 iulie 1600: Mihai Viteazul se intitula, într-un hrisov, “Domn al Țării Românești și Ardealului și a toată Țara Moldovei”, confirmând, documentar, prima unire politică a celor trei Țări Române (unirea efectivă fusese realizată la sfârșitul lunii mai 1600).
Aflat în plinătatea forței politice, domnitorul se afla, totuși, pe un “butoi cu pulbere”, înconjurat exclusiv de dușmani: “Polonia nu putea accepta pierderea Moldovei, habsburgii nu doreau domnia lui Mihai în Transilvania, pe care o doreau pentru ei, iar generalul austriac Basta, un om lipsit de caracter și orgolios, îl ura din tot sufletul pe domnul muntean. Nobilimea maghiară din Ardeal nu se putea împăca cu domnia unui principe «valah», care adusese cu el și boieri români de peste Carpați, pentru a le încredința demnități în Principatul transilvan. Dincolo de marile sale succese militare, situația lui Mihai Viteazul rămânea fragilă din cauza precarității mijloacelor sale financiare.”
Într-o zi toridă de joi, 9 august 2013, la Mănăstirea Plăviceni din județul Teleorman, a avut loc slujba de pomenire a voievodului martir Mihai Viteazul, decapitat în tabăra de la Câmpia Turzii. După slujba oficiată de un sobor de preoți, în frunte cu starețul mănăstirii, protosinghelul Teoctist Moldovanu, s-a făcut înconjurul lăcașului cu osemintele necunoscutului fără cap (presupuse a fi ale lui Mihai Viteazul), îngropate cu sute de ani în urmă, în curtea lăcașului, și descoperite întâmplător în 2010. A urmat dezvelirea statuii reprezentând capul lui Mihai Viteazul, retezat, realizată în lut ars de artistul plastic Aurelian Bădulescu. Soclul statuii este un trunchi de stejar secular tăiat în secțiune oblică, în așa fel încât ochii voievodului să privească spre contemporani.
Am trăit mereu cu convingerea că blestemul dezunirii românești, despre care vorbea adesea Vasile Pârvan, nu se va risipi decât atunci când ființa pământeană a viteazului Domn Întregitor de țară - Mihai Viteazul - se va aduna în aceeași sfântă raclă, binecuvântată de hăruiți “preoți cu crucea-n frunte”. M-am aflat atunci acolo, la Plăviceni, ca să leg, o dată mai mult, Mureșul de Olt.
În anul 1599, în bătălia împotriva principelui transilvănean Andrei Báthory, Mihai găsește sprijin și în rândul iobagilor secui din zona Mureșului, care își revendicau dreptul la dezrobire, promis de principele Transilvaniei. După victoria de aici și intrarea triumfală în Alba Iulia, la 1 noiembrie 1599, Târgu-Mureșul va fi printre primele orașe care recunoaște stăpânirea lui Mihai Viteazul, care îl va lua sub protecția sa și va acorda libertate iobagilor secui: “Am luat sub ocrotirea noastră pe locuitorii din Târgu-Mureș - se arată într-un document emis de domnitor, la Alba-Iulia, 3 noiembrie 1599 - fiindcă le cunoaștem credința arătată față de noi.”
“Odată cu începutul secolului al XIX-lea, se perpetuează în istoriografia târgumureșeană informația legată de prezența unei Capele Ortodoxe ridicate de Mihai Viteazul în incinta fostei Mănăstiri Franciscane din Cetatea orașului. În 1809, preotul reformat Nemes Gábor, într-un memoriu dedicat Bisericii Reformate din Cetate, amintește de acest mic paraclis pictat în stil bizantin, presupunând că a fost ctitorit de domnitorul muntean pentru a-i servi ca loc de închinăciune în timpul vizitelor sale în oraș” (Ioan Eugen Man, “Târgu-Mureș, istorie urbană de la începuturi până în 1850”, Târgu-Mureș, Ed. Nico, 2006). Mai mult decât atât, avem informația că, în incinta Cetății, pe aripa către actuala Universitate “Petru Maior”, marele Voievod ar fi ctitorit, la sfârșitul secolului al XVI-lea, o biserică din piatră - prima biserică ortodoxă din Târgu-Mureș. Dar, de-a lungul vremii, orașul a fost, în repetate rânduri, incendiat și prădat, ba de tătari, ba de armatele otomane sau/și de cele habsburgice. În anii 1601-1602, trupele generalului austriac Basta au jefuit și incendiat orașul, ca represalii pentru participarea populației sale la luptele duse de Mihai Viteazul împotriva stăpânirii habsburgice. “Atunci, în ziua de Sf. Laurențiu a anului 1601 - consemnează în memoriile sale cronicarul Nagy Szabó Francisc -, mercenarii lui Basta au atacat și prefăcut în cenușă Mănăstirea, Biserica, Turnul și Școala.” Iată, însă, că ceea ce nici Evul Mediu sângeros, nici măcar comuniștii nu au îndrăznit să distrugă, au reușit lichelele postdecembriste: Iconostasul Viteazului, din Cetate, a cărui imagine mai există încă imortalizată într-un album fotografic al regretatului mare artist Ion Miclea, și chiar într-un vechi articol al meu, publicat cândva în “Cuvântul liber”, a dispărut sub șpaclu și straturi de var. Au lucrat și mai lucrează uneori, cu sârg, aceiași nenorociți care, cu mână românească, uneori, se străduiesc din răsputeri să ne ucidă memoria, să ne mancurtizeze, să ne pierdem și bruma de demnitate și mândrie a identității naționale.
În județul Mureș există localitatea Brâncovenești, numită astfel nu în amintirea martirului domnitor Constantin Brâncoveanu, ci nemurindu-l pe Sava Brancovici, mitropolit ortodox al Ardealului (1656-1660; 1662-1680), persecutat religios de principele Transilvaniei, Mihai Apafi I, și sanctificat de Biserica Ortodoxă Română în anul 1955. Aici s-au descoperit urmele unui castru roman construit de împăratul Traian (pe platoul de la intrarea dinspre nord-est în sat, permițând supravegherea Văii Mureșului) și “Lupa Capitolina” (sec. II-III), iar după distrugătoarea invazie tătaro-mongolă din anul 1241, din pietrele castrului roman s-a ridicat o cetate feudală.
Deși a suferit multe transformări în decursul timpurilor, Castelul de la Brâncovenești, ridicat între 1557-1558, în stilul Renașterii transilvănene, ni se înfățișează și azi ca un amplu edificiu, fortificat, între anii 1599-1600, cu șanțuri proiectate de... olteanul Sava Armașu. Da! Armașul lui Mihai Viteazul, domnitorul instalându-și aici, pentru scurt timp, un corp de oaste, sub comanda credinciosului Sava, arhitect ingenios. Din nefericire, tocmai absența oștirii comandate de Sava (aflat, iată, la Brâncovenești, în acel moment) avea să cântărească în bătălia de la Mirăslău (16-18 septembrie 1600, între valahii conduși de domnitor - sprijiniți de secui - și trupele austriece ale generalului italian Giorgio Basta - sprijinite de sași, și de nobilimea din Transilvania), dezastruoasă pentru Mihai. Ironie a sorții, Castelul, de plan dreptunghiular, cu aripi grupate în jurul curții interioare de formă dreptunghiulară și prevăzut cu turnuri de colț, revendicat de urmașii grofilor stăpânitori, ulterior, servește drept... spital pentru copii cu handicap. Drama/ blestemul continuă, planând temerea evacuării nefericiților pacienți.
Am insistat, nu întâmplător, asupra imaginii olteanului Sava Armașul, om de încredere, ca și Moise Secuiul, al domnitorului Mihai ViteazuL, dovedindu-se un eficient strateg prin fortificarea șanțurilor cetății de la Brâncovenești, elemente esențiale pentru siguranța edificiului. Sava Armașul va fi și el un martir. După ce Mihai Viteazul este înfrânt în bătălia de la Mirăslău, Clujul se va răzbuna pe orașele și locuitorii loiali domnitorului. Aflat cu o solie, Baba Novac a fost arestat de Dieta de la Cluj (formată din aristocrația maghiară) și condamnat la moarte, împreună cu preotul Saski. Ulterior, aceeași soartă o vor avea și alți oameni ai lui Mihai Viteazul: Ioan Szelestey, Armașul Sava, și un soldat al său, un grec “inima și sufletul lui Mihai Vodă”. Pe 5 februarie 1601, ora 10 dimineața, Baba Novac și preotul Saski vor fi arși pe rug. După execuție, trupurile le vor expuse, trase în țeapă, pe drumul Feleacului, în fața Bastionului Croitorilor. La câteva luni după bătălia de la Guruslău (3 august 1601), Mihai Viteazul se întoarce biruitor la Cluj, în fruntea armatei sale, alături (totuși!!!!) de Basta și Mihail Székely. Orașul se va supune imediat. Aflând locul unde a fost tras în țeapă Baba Novac, Mihai Viteazul va pune acolo un steag, în amintirea bravului ostaș și haiduc.
Peste secole, în fața Bastionului Croitorilor, Clujul a ridicat în lumină, în 1975, superba statuie a lui Baba Novac, operă a sculptorului Virgil Fulicea. O statuie i se cuvine și Armașului Sava, viteaz și credincios oștean al domnului Mihai. I-am sugerat această idee tânărului și atât de talentatului artist Aurelian Bădulescu, fiind convinsă că va reuși să-l aducă pe Sava la Plăviceni, pentru a sta de strajă Domnitorului întregitor de românitate, cu nestrămutata sa loialitate, până la capăt.
MARIANA CRISTESCU
