În anul 1939, un academician sovietic, B. Grekov, care scria o monografie despre Ucraina, și-a întrebat un coleg: “Tu ești membru de partid; crezi că el (Stalin - n.n.) ar agrea titlul Măreața Rusie Kieveană?”, explicându-se că folosește această sintagmă nu în sensul definirii stricte a termenului Ucraina, ci în sensul restrâns al “Imperiului Rurikizilor” - în cadrul căruia s-au format ulterior mai multe state -, în opoziție cu istoricul ucrainean M.S. Grușevsky, care susținea că doar Ucraina modernă este succesoarea Rusiei Kievene și are dreptul de a revendica moștenirea.
În plină perioadă a perestroikăi din Uniunea Sovietică, în mai 1988, examenele obligatorii de istorie au fost suprimate în școli. După destrămarea U.R.S.S., fiecare nou stat independent și-a publicat propria istorie. După proclamarea independenței, Ucraina și-a revizuit radical istoria, sintetizată, printre altele, și printr-o carte a fostului președinte L. Kucima, intitulată sugestiv Ucraina nu este Rusia, iar istoricii fac dese referiri la Ucraina-Rus'.
În Federația Rusă, denumirea “Rusia Kieveană” (prezentată de istoriografia sovietică drept “leagănul comun al Rusiei, Ucrainei și Belarusului”) a fost înlocuită cu “vechiul stat rus”. Chiar la nivelul conducerii statului se afirmă public că “rușii și ucrainenii sunt un singur popor, un singur întreg”, iar un renumit filolog susținea: “Cultura rusă este lipsită de sens fără cea ucraineană, așa cum este cultura ucraineană fără cea rusă”.
Sunt puține mărturii istorice care să ateste apariția în Europa a ucrainenilor și rușilor ca popoare distincte. Documentul cel mai evocat este Povestea vremurilor de demult, o cronică scrisă de călugărul Nestor, la începutul secolului al XII-lea, în chiliile Mănăstirii Pecerskaia din Kiev.
Conform cronicii, triburile slave, germanice, ugro-finice și proto-balte, care locuiau în ținuturile nord-estice din vecinătatea lacului Ladoga și a Novgorodului, plăteau tribut varegilor din Scandinavia și Kaganatului (Imperiului) Hazar, din Asia Centrală. În același timp erau angajate în nesfârșite războaie între ele. Obosiți de atâtea lupte, au hotărât să cheme un conducător străin care să pună capăt acestor conflicte fără sens. O delegație formată din reprezentanți ai triburilor a mers în anul 862 (6361, după calendarul vechi) la varegii (vikingii) ce stăpâneau pământurile de la Marea Varegă (actuala Mare Baltică), cărora le-a adresat faimoasa “chemare a varegilor”: “Țara noastră este imensă și bogată, dar nu există ordine în ea. Vă rugăm să veniți pe pământul nostru, să stabiliți ordinea și să ne conduceți”.
Trei frați - Rurik, Sineus și Truvor (după unii istorici, mai curând “frați de arme” decât frați biologici) -, care făceau parte din tribul norvegian “Rus'“ (vâslaș, în limba locală, în slava veche de est Poycb, romanizat Rusî), au dat curs invitației delegaților și au plecat pe pământurile acestora, unde s-au stabilit la Novgorod, Beloozero și Izborsk. Doi ani mai târziu, doi dintre frați, Truvor și Sineus, au murit. Rurik a pus stăpânire și pe ținuturile celor doi. Orașul Novgorod a fost ales drept capitală, denumirea tribală Rus' a fost dată întregii populații, punând totodată bazele dinastiei Rurikizilor, care va avea reprezentanți în conducerea Statului Kievean și a Moscoviei până în anul 1598.
KIEV, MAMA ORAȘELOR RUSE
Rurik își extinde stăpânirea asupra orașelor Smolensk, Murom, Poloțk, Rostov, precum și asupra altor localități mai mici. Pentru a-și fideliza căpeteniile și oștenii, le împarte acestora pământ în schimbul slujbei militare. Orașele sunt înconjurate cu metereze solide de pământ, susținute de un parapet de lemn. Sunt construite și alte forturi pentru a se apăra împotriva deselor incursiuni ale hazarilor. Sub influența varegilor începe o adevărată revoluție tehnologică, în navigație și prelucrarea fierului. Spre sud a întâmpinat rezistența a doi foști supuși, varegii Askold și Dir, care stăpâneau Kievul. Aceștia îl părăsiseră cu câțiva ani mai înainte, cu gândul de a ajunge la Constantinopol, pentru a se angaja ca mercenari. Pe drum, navigând pe Nipru, au poposit într-o așezare de pe malul Niprului, numită Kiev, capitala unui ținut întins, al tribului polianilor. Stăpânii așezării muriseră, așa că cei doi au hotărât să rămână acolo. Conform unei legende evocate în Cronica lui Nestor, întemeietorii orașului au fost trei frați, Kyi, Șcek și Horiv, împreună cu Lybid, sora lor. De la numele celui mai mare derivă denumirea orașului, cu actuala transcripție - Kyiv (în loc de Kiev, folosită în Imperiul Rus și, apoi, sovietic), iar de la ceilalți frați și-au luat numele colinele Șcekavîția și Horevîția, din centrul Kievului; Lybid este un afluent al Niprului.
În anul 866, Askold și Dir au atacat Bizanțul, însă au fost înfrânți. Conform legendei, bizantinii au aruncat în apele mării voalul Fecioarei Maria de la biserica din Blaherna, dintr-o suburbie a Constantinopolului. S-a iscat o furtună puternică, corăbiile varegilor s-au sfărâmat de stânci, iar o mare parte a oștenilor a pierit în valuri. Pentru prima oară, bizantinii îi numesc pe atacatori “rusini”.
Rurik a murit în 879 la Novgorod, domnind 17 ani. Corpul i-a fost ars, după ritualul viking.
Conform unor legende locale, în timpul unei bătălii pe marginea unui lac, Rurik a fost rănit mortal. Frigul și pământul înghețat au împiedicat funeraliile. Trupul lui și al altor 12 luptători au fost acoperite cu pietre. La venirea primăverii, Rurik a fost îngropat într-un sicriu de aur, cu 40 de vase de lut pline cu monede de argint. A fost îngropat și calul său, cu o șa de aur, precum și capetele celor 12 luptători, așezate în cerc. Un unchi al lui Rurik a trimis pentru a fi puse în mormânt un lanț de aur, o sabie, o cască și un scut.
La moartea lui Rurik, întrucât fiul Igor era minor, cumnatul său, Oleg, devine principe regent. El a domnit timp de 33 de ani (879-912), mai întâi ca prinț al Novgorodului, apoi, din 882, după cucerirea Kievului, ca Mare Duce al Statului Kievean Rus'.
Oleg era originar din Norvegia (satul Halogoland), dintr-o familie nobilă. Datorită curajului lui, a fost poreclit Orvar (“Săgeata”), în unele interpretări, numele Oleg este de origine slavă (având ca variantă feminină numele Olga), cu semnificația de “sfânt”, “binecuvântat”. În alte interpretări, numele Oleg provine de la scandinavul “Helge”, ce însemna “de succes”.
Oleg a fost supranumit și “Profetul”, datorită prudenței sale în luarea deciziilor și în previziunea desfășurării unor evenimente. Și, uneori, prudența sa a fost percepută de oamenii simpli drept ceva inexplicabil și chiar magic. Creându-și o ar-mată puternică, a pus stăpânire, gradual, pe mai multe așezări de pe Nipru. Astfel, după ce a supus triburile rebele care refuzau să plătească tribut, a unit triburile locale slave și ugro-finice și a învins puternicul Kaganat hazar, a cucerit ținuturi în regiunea Cernigovului, precum și o parte dintre ținuturile Poloțk și Volîn, a supus, fără luptă, orașele Lyubice și Smolensk, devenind conducătorul de necontestat al statului Kievo-Novgorodian.
În fruntea unei puternice armate, Oleg a hotărât să cucerească Kievul, condus la acea vreme de cei doi varegi Dir și Askold. Pentru a evita pierderi mari în rândul soldaților săi și a nu irosi timp cu un asediu îndelungat, Oleg a recurs la un truc. Și-a deghizat flota în nave comerciale inofensive și i-a chemat pe conducători în afara zidurilor orașului, pentru așa-zise negocieri. Când aceștia sosesc, soldații lui Oleg, ascunși pe fundul corăbiilor, năvălesc pe mal și îi ucid pe cei doi, sub pretextul că nu sunt de origine princiară. În fața locuitorilor orașului, îl împinge în față pe micul Igor (fiul lui Rurik) și le spune acestora: “Iată-l pe fiul lui Rurik, prințul vostru!”. Oleg decide să se stabilească la Kiev, de unde pe Niprul navigabil avea conexiuni rapide spre Bizanț, Taurida, Hersonul grecesc, Crimeea. În plus, conform Poveștii vremurilor de demult, Oleg este creditat cu o frază care a devenit în cele din urmă profetică: “Să fie Kievul mama orașelor ruse”. Astfel a apărut Statul Kievean Rus',
ÎNFRUNTĂRI CU BIZANTINII...
Mutându-și capitala la Kiev, Oleg și-a consolidat puterea asupra triburilor slave din regiune, el imprimând totodată și o anumită amprentă slavă Statului Kievean Rus'. Și-a asumat titlul de “prinț al tuturor prinților” sau de Mare Duce; conducătorii ținuturilor au devenit supușii săi, vasali, lăsându-le însă privilegiul de a domni în principatele lor.
În anul 903, Oleg i-a ales lui Igor o soție, care provenea dintr-o simplă familie varegă de lângă Pskov. Conform cronicii, aceasta și-a luat numele de Olga, în semn de prețuire pentru prințul Oleg.
Prin expansiunea sa spre sud s-a apropiat de ținuturile controlate de Imperiul Bizantin, cu care va intra în curând în conflict, din cauza incursiunilor pentru taxe și tribut de la cetăți și orașe din zonă, cât și prin încercările de control al rutelor comerciale.
În anul 906, Oleg decide să atace Bizanțul. Cu o flotă uriașă de 2.000 de corăbii și cu 80.000 de luptători, plus câteva brigăzi de cavalerie care au înecat “într-o mare de sânge” așezările din împrejurimile Constantinopolului, oamenii săi au incendiat palate și biserici. Împăratul Leon al VI-lea a ordonat închiderea porților orașului și blocarea cu lanțuri a strâmtorii, oprind accesul în port. Oleg recurge la o stratagemă: atașează la corăbii niște roți mari și, când începe să bată vântul, ridică pânzele corăbiilor, care sunt împinse pe uscat spre zidurile cetății. Împăratul cere pace și încheie un Tratat cu Oleg, prin care cei doi și-au jurat reciproc credință: bizantinii au jurat pe Evanghelie și au sărutat crucea, iar Oleg și căpeteniile sale, păgâni - pe armele și pe zeii lor, Perun și Voios. Bizantinii au plătit câte 12 grivne pentru flecare oștean rusin, s-au obligat să plătească un tribut anual, să scutească de taxe comercianții rusini și să deschidă acestora piețele Imperiului. În semn de victorie, Oleg și-a bătut scutul în cuie pe porțile Constantinopolului, “spre rușinea vrăjmașilor săi și spre slava patriei sale”. Se întoarce la Kiev cu o pradă bogată - aur, țesături scumpe și multe alte bogății.
Prin semnarea, în 911, a unui prim tratat de pace cu Imperiul Bizantin - un stat civilizat și puternic, recunoscut pe plan european -, Statul Kievean apare pe hărțile statelor europene.
Spre sfârșitul secolului al IX-lea, în ținuturile stăpânite de Oleg a pătruns și alfabetul chirilic al lui Chirii și Metodiu, alfabet care s-a răspândit în cea mai mare parte a lumii slave pentru a deveni alfabetul standard în țările slave care au îmbrățișat religia de rit bizantin.
Consolidarea contactelor cu Bizanțul și țările din Est a dat un impuls dezvoltării rapide a economiei Statului Kievean. Orașele s-au extins, meșteșugurile și artele s-au dezvoltat. Pentru siguranța Kievului și a districtelor subordonate, Oleg a anexat și pământurile drevlienilor din vestul Kievului.
Datorită dezvoltării așezărilor sale, în saga din Scandinavia Statul Kievean Rus' a fost numit și “Gardarika” (“țara orașelor”).
Moartea lui Oleg (912) este învăluită în legendă și mister. Un preot păgân i-ar fi prezis că va muri din cauza calului său preferat. Oleg, superstițios, îl abandonează. Peste câțiva ani, întorcând-se în acele locuri, află că animalul a murit. Cere să fie dus la locul în care se aflau oasele calului. Când le vede, blestemă preotul pentru falsa prezicere și, punând piciorul pe craniul calului, exclamă: “Somn lin, prietene! Vechiul tău stăpân ți-a supraviețuit!”. Din craniu iese însă o viperă, care îl mușcă de picior. Moare otrăvit. Această legendă va fi sursă de inspirație pentru poemul lui Pușkin Cântec despre profetul Oleg.
ION BISTREANU Magazin Istoric - mai 2022
(Va urma)
