În anul 1015, Iaroslav se căsătorește cu Ingegerda (botezată Irina), fiica primului rege creștin al Suediei, Olaf Sketkonung. Conform obiceiului vremii, tânăra soție primește ca dar de nuntă orașul Aldeygyuborg (Staraia Ladoga) și ținutul din jur, numit în cinstea ei Ingermanlandia (țara Ingegerda), iar ca moștenire din partea tatălui - ținuturile pe care șapte secole mai târziu avea să se ridice orașul St. Peterburg. La bătrânețe, Irina va lua numele de călugărița Ana, iar în secolul al XV-lea, pentru sfințenia vieții ei, va fi trecută în rândul sfinților, împreună cu unul dintre fii, Vladimir, ctitorul catedralei din Novgorod.
În 1023, un alt frate al lui Iaroslav, Matislav, prinț de Tmutarakan (oraș de pe malul Mării Azov, care controla strâmtoarea Kerci, și important centru comercial pentru legăturile Statului Kievean cu Imperiul Bizantin), sprijinit de trupe hazare și circasiene, a ocupat orașul Cernigov.
ÎNTRE LUMEA GREACĂ ȘI NORD-SCANDINAVĂ
După o primă luptă cu Iaroslav, i-a propus acestuia împărțirea pământurilor de-a lungul Niprului, lui urmând să-i revină malul stâng, cu capitala la Cernigov, ca principat autonom. Iaroslav și-a păstrat titlul de Mare Duce de Kiev, având în stăpânire malul drept al fluviului, dar a preferat să se mute la Novgorod, de unde s-a întors abia în 1036, după moartea lui Matislav, când, conform Cronicii lui Nestor, “a preluat toată puterea și a devenit autocrat al țării Rus”.
Iaroslav, temându-se de eventuale pretenții la domnie ale singurului frate rămas în viață, Sudislav, prinț de Pskov, l-a închis într-o grotă, de unde va fi eliberat abia după 23 de ani, sub jurământ că va renunța la dreptul de succesiune la tron și se va călugări.
În același an 1036, pecenegii, după un armistițiu de 15 ani, au asediat Kievul. Au reușit doar să ardă satele din jur și suburbiile, fiind înfrânte de armata lui Iaroslav, venit în grabă de la Novgorod. A fost ultima oară când pecenegii au atacat Statul Kievean.
În anii următori, Iaroslav a recucerit pământurile pierdute în timpul conflictelor fratricide și a acționat în direcția centralizării și consolidării Statului Kievean, care a devenit unul dintre cele mai puternice state din Europa. Pentru a întări teritoriul țării sale, Iaroslav a construit și a populat mai multe orașe noi, precum și zone pustii din câmpia Volgăi. A întreprins mai multe campanii militare victorioase împotriva principatului Lituaniei, triburilor finlandeze Chud și Poloniei.
În cinstea victoriei asupra pecenegilor a fost pusă piatra de temelie a Catedralei Sf. Sofia din Kiev. Tot atunci s-a construit faimoasa Poartă de Aur de la Kiev (replică a Porții de Aur de la Constantinopol), care, în viziunea lui Iaroslav, urma să simbolizeze începutul mutării centrului religios oriental către Kiev.
Sub Iaroslav, Kievul a devenit un rival al Constantinopolului din punct de vedere arhitectural, cultural, comercial și administrativ. Cronicarii vestici Thietmar von Merseburg și Adam von Bremen caracterizau Kievul drept o mare metropolă situată între lumea greacă și cea nord-scandinavă. Cei doi au scris și despre existența a câteva sute de biserici numai în Kiev, ceea ce pare ușor exagerat, având în vedere că orașul avea o suprafață de doar 70 ha.
CU CONSIMȚĂMÂNTUL SOȚIEI
Domnia lui Iaroslav este considerată perioada “de aur a extinderii teritoriale a Statului Kievean și a ascensiunii acestuia pe arena europeană. Iaroslav a urmărit o politică externă echilibrată, care viza întărirea poziției internaționale a statului. Politician talentat, a preferat diplomația acțiunii militare. A plătit varegilor un tribut anual simbolic - 300 de grivne de argint -, păstrând astfel pacea la granițele nordice. În același timp, a perfectat alianțe matrimoniale prin copiii săi și prin rude cu reprezentanți ai dinastiilor conducătoare europene, ceea ce i-a adus și porecla de “socrul Europei”.
După o îndelungă perioadă conflictuală cu Polonia, Iaroslav a încheiat o alianță cu regele polon Cazimir, consfințită și prin două căsătorii dinastice simultane: Cazimir s-a căsătorit cu Maria Dobronega, sora (sau nepoata) lui Iaroslav, iar Gertrude, sora regelui polon, a devenit soția unuia dintre fiii Marelui Duce.
În jurul anului 1038, fiica lui, Anastasia, s-a căsătorit cu ducele ungur András, viitor rege al Ungariei.
În iarna 1043/1044, Harald cel Aspru, un norvegian aventurier care poposise cu ani în urmă la Curtea lui Iaroslav, s-a întors la Kiev; faima și uriașa avere acumulate în aventurile sale pe continent și în Imperiul Bizantin l-au convins pe Iaroslav să accepte căsătoria acestuia cu o altă fiică, Elizabeta (Ellisif în saga scandinavă). Harald va deveni rege al Norvegiei în 1046 și va fonda orașul Oslo (fiica celor doi, Ingigerda, va deveni regină a Danemarcei după căsătoria cu regele Olaf Sveinsson).
În 1046, în urma unei campanii militare nereușite împotriva Bizanțului, a fost încheiată o nouă pace. Pentru consfințirea acesteia, o fiică a împăratului Constantin al IX-lea Monomah, Anastasia, s-a căsătorit cu Vsevolod, fiul Marelui Duce. Din această căsătorie s-a născut viitorul Mare Duce Vladimir II Monomah.
În 1048, emisarii regelui Henric I al Franței au sosit la Kiev pentru a cere mâna fiicei mai mici a lui Iaroslav, Anna. În Franța, la acea vreme era în vigoare un decret conform căruia viitoarea soție a regelui trebuia să evite consanguinitatea până la al șaptelea grad și să fie creștină. După căutări îndelungi printre familiile regale din Europa, alegerea a căzut asupra Annei, o tânără descrisă la acea vreme ca fiind de familie nobilă, foarte frumoasă, inteligentă și creștină (schisma dintre Biserica Răsăriteană și cea Occidentală va avea loc câțiva ani mai târziu, în 1054). Nunta a avut loc în Catedrala din Reims, în 1051.
La început, Franța i-a lăsat Annei o impresie proastă; îi scria tatălui că francezii erau murdari, nu se spălau, nu știau să scrie și să citească (ea cunoscând câteva limbi străine, inclusiv greaca și latina), iar “casele sunt sumbre, bisericile urâte și obiceiurile revoltătoare”. Anna avea cunoștințe de politică și a participat activ la guvernare, în special după decesul regelui, când a fost co-regentă (prințul moștenitor fiind minor). Multe dintre decretele semnate de regele Henric I poartă adnotarea “cu consimțământul soției mele Anna” sau “în prezența reginei Anna”. Istoricii francezi subliniază că nu există alte cazuri în istoria Franței când decrete regale să aibă atari mențiuni. Anna i-a născut lui Henric patru copii, printre care și pe viitorul rege al Franței, Filip I. A rămas cunoscută în Franța ca “Anna de Kiev” (Magazin istoric, nr. 8/2000).
În vechiul oraș regal Senlis, în secolul al XIX-lea a fost dezvelită o statuie în memoria ei, iar o altă statuie se află pe unul dintre stâlpii din stânga ai podului Alexandre III din Paris. În anul 2005, tot la Senlis, a fost inaugurată o a doua statuie a Annei, donată de Ucraina.
Cu prilejul unei vizite oficiale în Franța, în mai 2017, președintele Rusiei, evocând legăturile istorice ruso-franceze, a menționat de două ori numele “rusoaicei Anna”, “fiica cea mică a marelui nostru kneaz Iaroslav cel Înțelept”. Ucrainenii au protestat oficial, acuzând partea rusă de “furt al istoriei”. O lună mai târziu, cu ocazia vizitei în Franța a președintelui
Ucrainei, gazda sa, făcând o piruetă diplomatică, a evocat numele “Anna de Kiev”, în contextul deplasării la Senlis a oaspetelui ucrainean.
IAROSLAV, PE PRIMUL LOC
Relațiile lui Iaroslav cu Bizanțul pe linie religioasă au fost tensionate. În 1051, deși Biserica de Kiev nu obținuse autocefalia, Iaroslav l-a numit mitropolit pe călugărul Ilarion, punând capăt tradiției bizantine de a așeza numai greci în scaunele episcopale. Tot atunci a fost deschisă pentru bărbați Mănăstirea (Lavra) Kiev-Pecerskaia. După numai trei ani însă, s-a impus practica numirii mitropolitului de către Bizanț.
Iaroslav a fost unul dintre cei mai educați oameni din Statul Kievean, el însuși știind să scrie și să citească, cunoscând cinci limbi străine. A sprijinit traducerea de cărți religioase, filosofice și științifice din limba greacă în limba slavonă, printre care și un Nomocanon (colecție de legi și canoane ale bisericii); a colectat aproape 1.000 de cărți care au devenit baza primei biblioteci kievene și a deschis biblioteci în alte orașe, considerând cărțile “râuri care dau de băut înțelepciune”; a dispus întocmirea Pravilei Ruse, primul cod de legi ale Statului Kievean, și a fost inițiatorul Marelui Letopiseț Rus, care avea să fie considerat “o capodoperă a literaturii slavone medievale”, sursă importantă pentru cunoașterea istoriei timpurii a rușilor.
Domnia lui Iaroslav a durat 37 de ani. Înainte de moarte (în anul 1054, în vârstă de 76 de ani), conștient de pericolul izbucnirii luptei dintre urmași pentru tron, a împărțit ținuturile între cei cinci copii și a întocmit un testament conform căruia tronul de la Kiev urma să fie moștenit de fiul cel mare, iar toți, “frați din același tată și din aceeași mamă”, “să se respecte, să se iubească și să se sprijine reciproc”, pentru “a nu distruge țara taților și a bunicilor”.
Iaroslav a fost înmormântat în Catedrala Sf. Sofia din Kiev, într-un sarcofag de șase tone din marmură proconeziană (în care fusese temporar depus Papa Clement I, după ce a fost ucis de romani în anul 99), adus la Kiev de Vladimir cel Mare după cucerirea cetății Hersonissos din sudul Crimeei. Cu câțiva ani în urmă, la deschiderea sarcofagului s-a constatat că osemintele lui Iaroslav dispăruseră. Acestea, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, ar fi fost scoase din sarcofag (de nemți sau de preoți ucraineni) și ar fi ajuns după război în S.U.A. Au fost făcute investigații, inclusiv cu sprijinul oficialităților americane, la două biserici ortodoxe din S.U.A., fără a se da însă de urma osemintelor. Cronicile consemnează că Iaroslav era șchiop din naștere, fiind poreclit, în timpul vieții, “Iaroslav cel șchiop”, dar în Statul Kievean, defectele fizice erau semnul unei minți și îndemânări extraordinare. Numele de “cel Înțelept” i-a fost atribuit câteva secole mai târziu, la aceasta contribuind nu numai recunoașterea felului în care și-a condus poporul, cu chibzuință și cu răspundere, ci și interpretarea mistică a infirmității din naștere.
Și Iaroslav este revendicat de Rusia și Ucraina, după dezmembrarea U.R.S.S., în ambele state fiind dezvelite statui ale acestuia. Acum câțiva ani, la un sondaj din Ucraina referitor la cel mai reprezentativ personaj din istoria țării, Iaroslav a ieșit pe primul loc, dar au existat mulți contestatari care au acuzat manipularea votului, considerând că locul întâi trebuia atribuit cunoscutului ultranaționalist ucrainean din secolul al XX-lea, Stepan Bandera.
ION BISTREANU
(Va urma)
