Argument. Acest text nu trebuie sub nici o formă interpretat ca și critică literară. Este doar un gest de măruntă mulțumire din partea unui om din popor, ajuns nici cult, nici incult, pornit în viață cu stiloul și călimara în ghiozdan, digitalizat pe parcurs. De aceea, eventualele năzdrăvănii de ordin tehnic-literar trebuie privite cu îngăduință de către profesioniști.
Am cumpărat cartea lui Mircea Goga, “Zbor”, fără să știu absolut nimic despre autor sau despre Emilia Ilie-Goga, cea căreia îi este închinat acest roman de 800 de pagini, de curând apărut la editura RAO. Îmi doream să citesc o carte despre aviație, dar și să păcălesc dependența de streamingul aproape infinit al Netflixului.
Acum, pentru a contura mai departe contextul descoperirii acestei nestemate, trebuie să spun că pasiunea mea pentru aviație a apărut absolut din senin, în perioada lockdown-ului, pe care chiar l-am respectat și am petrecut multe zile în casă. Astfel, la un moment dat, am început să mă uit către cer. Tot în lockdown, mi-a venit “copilăreasca” idee de a zbura, pe când stăteam în balcon și, în acel aprilie 2020 fără ploi și fără nori pe cer, priveam câțiva vecini din foarte apropiatul bloc de vis-a- vis: oamenii se refugiaseră efectiv pe acoperiș. Dar, cum aș fi putut eu zbura? Poate cu o dronă, prin canioanele dintre blocurile bucureștene? Periculos și ilegal. Apoi, am construit aeromodele din lemn de balsa care nu au zburat mai mult de câteva secunde, am zburat aeromodele cu motoare electrice, dintre care unele s-au mai și rătăcit prin câmpie
Ceea ce îmi imputam însă că e o preocupare nefirească pentru un adult mi-a permis să zbor cu un planor, iar apoi cu un avion ultra-ușor. Așa că am căutat să aflu cât mai multe despre zbor, și am descoperit pe YouTube, de curând lansat, documentarul “Ultimii romantici. Piloții Majestății Sale”. În esență, pot spune că am privit uimit cum ultimii trei piloți supraviețuitori din cel de-Al Doilea Război Mondial, general locotenent Ion Dobran, general locotenent Ioan Dicezare și general de flotilă aeriană Dan Stoian povestesc despre avioane Messerschmitt Bf-109 și lupte aeriene cu Fortărețe Zburătoare. Care, putem citi în “Zbor”, ce prăpăd au semănat deasupra Brașovului, în ziua de Paște, 1944. Deși azi niciunul dintre dânșii nu mai este cu noi, filmările petrecându-se în urmă cu niște ani, mi-am dat seama că acești domni nonagenari au un discurs extraordinar de închegat, de cursiv, de rapid, chiar nerăbdător uneori. Au rămas și vor rămâne mereu piloți de vânătoare! Ochii le sclipesc vioi, asemeni unor adolescenți, mâinile lor taie prin aer, demonstrativ, manevre tip dog-fight. De fapt, gândindu-mă mai mult, am impresia că puțini adolescenți am văzut care să pară atât de vii precum acești aviatori intrați în legendă.
Îmi doream să plutesc mai departe în aceste sfere, atunci când am cumpărat cartea “Zbor”. Până și gestul de a cumpăra o carte este pentru mine unul eminamente rar, de mulți ani încoace, după o serie de dezamăgiri. Dar titlul era mult prea promițător pentru pentru căutata mea scăpare din lumea ecranelor. Coperta 4 îmi spunea că Emilia Ilie-Goga devenea, în 1938, la 16 ani neîmpliniți, cea mai tânără femeie pilot din lume! Răsfoind cartea, am dat chiar peste una dintre frazele cheie ale acestui roman: “Zborul va fi adevărata mea biografie, conchise Emilia. Pilotajul e, fără îndoială, coabitarea între oameni și zei. Să vezi ceea ce văd doar păsările”. Recunosc, pe undeva mă așteptam să citesc, cu sufletul la gură, o serie de aventuri precum cele din filmul despre viața lui Howard Hughes (The Aviator).
Am primit însă altceva, ba chiar mult mai mult. În primele 20 de pagini mi-am dat seama că pot rămâne cu cartea și că parcă sufletul meu recunoaște tonul folosit. Tocmai încercasem un roman SF despre un soi de securist al viitorului, care îi bătea pe toți, îl ucidea pe tipul cel rău, seducea o doamnă, dar rămânea tot nemulțumit, în așteptarea următoarei misiuni. Și un abandon din partea mea. În primele 20 de pagini din “Zbor” mi-am dat seama că citesc o carte despre viață. Despre patimă, despre familie, despre căsnicie, despre ura între soți, despre politică, despre unguri și români, țărani și nobili, despre Ardeal și despre Regat, iar vocea povestitorului, parcă o mai auzisem undeva. Dar unde oare? În școală. Atunci când se apropia Bacalaureatul, m-am pus pe citit și am recuperat destul din literatura română clasică, ajutat și de “Istoria literaturii române de la origini până în prezent” de George Călinescu, pe care părinții mi-o lăsaseră, cu speranță, de ani buni în camera mea de adolescent.
Nu aș vrea să încurc epocile și curentele, dar vocile pe care creierul nostru de liceeni din anii '90 le-a creat citind Liviu Rebreanu sau Mihail Sadoveanu sau Ioan Slavici sau Camil Petrescu erau din nou acolo. Și nu credeam că așa ceva ar mai fi fost posibil! Citind după niște ani “Jurnal intim” al lui Marin Preda mi-am pus întrebarea cum ar fi să fiu contemporan cu un mare scriitor român și mi-am răspuns singur: este prea târziu pentru ca să mai aflu! Ei bine, nu este prea târziu și pot spune că viața are un pic mai mult tâlc!
Iată însă că această Atlantidă literară nu este total pierdută și ea poate trăi în prezent, prin însuși romanul scris de Mircea Goga. Și dacă tot mă întorc în vremea liceului, citind “Romanul adolescentului miop”, îmi aduc aminte că m-am întrebat, alături de o mână de colegi, cum am putea noi să ne ridicăm la astfel de înălțimi ale spiritului sau, mai degrabă, când? Răspunsul ni l-am dat tot noi: niciodată. Ba chiar titluri precum “Suge-o Ramona” pe mine m-au făcut să cred că literatura română contemporană, cu anumite excepții, sper, pare a fi o cauză pierdută.
Incapacitatea generației noastre de a scrie la persoana a treia, de a imagina și de a re-crea lumi, mi s-a părut și mie șic, tentantă și post modernă, la fel ca și obsesia pentru pornografie, desigur, tot la persoana întâi. iLiterature, cum altfel? Dar, imersiunea într-o viață începută în preajma Marii Uniri, țesătura epocii decodată până la nivel de credințe și de percepții populare, schimbarea permanentă a cadrului - de la mintea individuală la mintea colectivă -, conversațiile între indivizii mărunți, la colț de stradă, mari adevăruri rostite despre noi, ca români, mi-au adus aminte că da, se poate scrie și se poate și altfel. În stilul clasic! Inima îmi jubiliează de bucurie că această carte este scrisă atât de curând, și nu în 1922, deși, ea ar fi vorbit la fel de bine și cititorului de atunci. Și apropo de romane SF, ultima sută de pagini ar fi părut conașilor de pe atunci o... distopie, și nu trecutul nostru apropiat, colectiv și colectivizant. Iar în anii '90 - pentru că mă tem să mă gândesc la ce se întâmplă astăzi în școli, poate aș fi fost norocos și mi-ar fi venit subiect la Bac! Și poate Regele Mihai nu ar fi plecat niciodată! Pentru mine, această carte a fost o experiență ireală de lectură, chiar dacă greu de continuat pe alocuri și m-a făcut să scriu aceste rânduri.
E greu de povestit despre “Zbor”, fără a vorbi efectiv despre ce se întâmplă în carte, dar nu vreau să răpesc nimănui fiorul de a descoperi asta. Revenind la Eros, avem parte de ceva mult mai profund decât videografia emoțional-organică a zilelor noastre, avem explorată, pe sute și sute de pagini, însăși esența luptei între feminin și masculin, obositor câteodată, o incredibilă descărcare de plasmă ce apare doar atunci când forțele cele mai brute pe care aceste două principii reușesc să le genereze, se lovesc frontal. Dacă fierea lui Pascal Bruckner a durat doar niște luni, ei bine, în “Zbor”, cele două forțe ale naturii, ciclon - anticiclon au stat împreună și s-au înfruntat șapte ani, este vorba despre căsătoria între Emilia și Petre Ilie, cel care a fost, pare-se, pilotul personal al Regelui Carol II. Ba chiar, înfruntarea ajunge la paroxism, într-un Buick antebelic, pe străzile fostului cartier Crucea de Piatră, iar discursurile celor două personaje, pilotul neverosimil poreclit drept “Pică”, o somitate într-ale pierzaniei, care, m-aș minți pe mine dacă nu aș recunoaște că pune pe tapet și el adevăruri, versus Emilia, femeia cerebrală, sinceră, principială, cu credință în Dumnezeu, dar angajată mereu într-o cursă cu obstacole de 50 de metri, care se reia de fiecare dată când finișul e aproape și efortul e maximal, feministă și highly fashionable în societate, contradictorie și, mai presus de orice, neconcepând să facă compromisuri, fac să pălească orice text în mod căutat “kinky-nerușinat” al zilelor noastre. Mă întreb ce forță interioară a avut autorul atunci când a reușit să se pună efectiv în pielea “diavolului” și să vorbească cu glasul lui, și îmi răspund tot singur: crescut în primii ani ai comunismului, a fost, judecând obiectiv, supus unei tentative de a fi ucis prin privare de apă și mâncare de bunica sa vitregă, și-a făcut, după cum spune, “ucenicia emoțională ca fiu de fost” și, cu toate că mi-am propus să evit, citez din carte:
“Înmormântarea a avut loc în ziua de 1 iunie, data ce marca în calendarul comunist Ziua Internațională a Copilului, în care autoritățile comuniste îmi făcuseră un cadou: mama în negru, lângă sicriul tatălui meu ”
Și, din păcate, acest “cadou” nu a fost totul Odată cu schimbarea de regim, ale cărei resorturi intime le poți urmări prin niște hublouri mici și acoperite de cristale de gheață, ca de avion, reprezentate de fraze care spun tot, din punct de vedere politico-istoric, scurgerea timpului se accelerează parcă, iar relatarea se schimbă la persoana 1, odată cu venire pe lume a lui Mircea Goga. Iar realitatea zilelor noastre capătă încă o dată înțeles: legionarii devin comuniști și, cu toate că ocupanții sovietici nu le mai băgau sula în coastă, prin anii' 50, românii erau mult prea prinși în războiul româno - român, dându-și, la propriu, cu bâtele peste capete. Dar romanul “Zbor” prezintă și antidotul tuturor acestor rele, căci personajele găsesc puterea, în momentele cheie ale existenței, momente de viață și de moarte, de a rosti adevărate lecții de înțelegere, prietenie, iertare și umanitate. Doar de le-am asculta!
Revenind în perioada interbelică, trebuie spus că da, setea mea de a cunoaște viața de aerodrom din acei ani, care par o belle époque pentru orice pasionat de aviație, a fost satisfăcută. Este descris și momentul magic al primului zbor în simplă comandă, care, deși nu e scutit de fronturi atmosferice potrivnice, este nestemata ce va pluti mereu deasupra furtunii pe care Emilia a ales să o înfrunte. Am putut afla cine a fost pilotul Max Manolescu, am citit despre prietenia dintre Emilia și Smaranda Brăescu, campioană mondială la parașutism, în 1932, l-am putut urmări cu ochii minții pe Ionel Fernic, dar tot mintea mi-a zugrăvit și tabloul sumbru, în care Eugen Cristescu, temutul șef al Siguranței, își va cere scuze Emiliei. Ba chiar, într-una din ieșirile piloților, un anume Gică Petrescu apare timid și fulgurant Și de abia am atins suprafața lucrurilor care se întâmplă în cele peste 800 de pagini ale romanului, repet, câteodată mult prea greu și prea dureros de citit.
Simt că ar fi calea cea facilă să vorbesc mai multe despre cele care se întâmplă în “Zbor”, dar mă limitez la a vă îndemna să descoperiți voi. Dacă îndrăznim să ne comparăm destinul propriu cu cel al Emiliei Ilie-Goga, ne putem înclina umili. Ea nu a făcut niciodată compromisuri, nici înainte de venirea comuniștilor, nici după. Nicio epocă, niciun sistem nu au putut să îi schimbe harta sufletească și este prea puțin să spunem că prețul plătit a fost uriaș. Emilia Ilie-Goga nu a conceput să folosească avionul ca armă și i-a explicat unui, nota bene, ministru, la vreme de război, foarte clar, de ce. A fost, probabil, singurul om care a făcut asta. (foto - ziarulfaclia.ro)
N.red. Mircea Goga (foto), strănepotul poetului Octavian Goga, este istoric literar, traducător și profesor universitar. A predat la Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, iar din 1999 la Universitatea Sorbona din Paris. Este doctor în filologie al Universității clujene (1981), cu teza “Lexicul poeziei lui Octavian Goga”. S-a născut la 23 iulie 1948, la Bistrița.
MARC SANDU
