Întrebările care se nasc și sunt perfect justificate sunt: De unde? Cum? Angajatorii nu pot mări salariile din cauza economiei care e muribundă, prețurile la mărfurile alimentare au explodat și mi-e teamă că e doar începutul, totul are alte dimensiuni, iar noi, oamenii, devenim din ce în ce mai mici și mai pierduți în acest TOT, care ne înghite, ne reduce la tăcere, ne omoară speranțele și visele și le înlocuiește cu o spaimă care nu poate să aducă nimic bun.
În ultimele luni, fiecare zi vine cu câte o veste proastă, un nou motiv de îngrijorare, o nouă preocupare, toate acestea ștergându-ne zâmbetele din ce în ce mai rare și mai sfioase. Românii, în general, au cam acceptat că iarna care va veni va fi o provocare, o luptă pentru supraviețuire. Prețurile au luat-o razna deja, știrile sunt triste și pline de motive de îngrijorare reală, perspectiva asupra unei vieți normale și civilizate se estompează, făcând loc fricii. Frica de ceea ce urmează.
Iată că și prețurile la apa potabilă, apa cea de toate zilele și nu numai... se scumpește. Iar noile tarife sunt pur si simplu mari. Nu acuz furnizorul. Chiar și ei sunt prea mici pentru un război atât de mare. La fel ca alți furnizori de servicii către populație, se adaptează. Problema reală este a noastră, a muritorilor de rând care trebuie să plătim.
Peste tot în lume sunt probleme, doar că în unele state, economia având rezerve și strategii pe termen lung, mai găsesc soluții pentru acordarea unor ajutoare reale cetățenilor. Nu pentru a merge în vacanțe, nu pentru a schimba mobila sau mașina, nu pentru a avea bani de coafor, ci pentru a supraviețui acestei perioade grele care urmează și care nimeni nu ne poate spune când se va termina.
Este terifiant să ajungi să conștientizezi că nu vei putea face față vieții de zi cu zi. Este ceva ce nu ne-a trecut prin cap. Știm cu toții, sau mă rog, aproape toți, ce înseamnă greul, renunțarea, știm ce înseamnă să facem economii și să punem pe iarnă, dar acum, nici măcar aceste lucruri nu le mai putem face pentru că... nu mai ajunge. Nu mai ajung timpul, banii, nu mai există puterea psihică de a ne lupta pentru că nu mai există speranță în mai bine.
Eu consider românul cel mai bun strateg. De-a lungul istoriei, românul și-a planificat viața, anotimpurile... în detalii. Știa ce va mânca la iarnă, știa ce are de făcut la primăvară, știa cât trebuie să economisească vara... cum să împartă ce are, cât are, ce poate să facă, ce nu își poate permite... Românul contabil care, cu un rulaj minim, cu un venit mediu și 2 credite, a reușit să facă și investiții, să rămână pe o linie de plutire (adevărat, aproape de înec) și un profit pentru un concediu și românul de un optimism incurabil dus până la limitele absurdului... “cumva va fi” . Ei bine, acum, românul se simte dezarmat, dezorientat și speriat.
Revenind la facturile foarte mari care ne vor schimba viața și așa destul de incoloră, inodoră și insipidă, pot doar să vă spun că vor exista. Vor crește invers proporțional cu puterea noastră de a le face față. O nație redusă la tăcere de un război care nu este al nostru, de o pandemie prost gestionată și de o conducere care, în mod clar, a uitat că este acolo pentru a ajuta, proteja și dezvolta țara și cetățenii ei.
Va trebui să revenim la o gândire rudimentară motivată de instinctul de autoapărare, de supraviețuire, de genul: plătesc facturile, dar din ce mai cumpăr de mâncare? Nu știu care este rețeta pentru a putea face față vremurilor care le trăim acum și, mai înfricoșător, vremurilor care vor veni. Nu înțeleg de ce trebuie rezumată viața doar la așa ceva. Probabil că, în timp, va trebui să acceptam raționalizarea apei, a gazelor, a electricității. Toate acestea ca bonus la toate celelalte care, deja, ne-au fost raționalizate. Visurile, demnitatea, mândria și speranțele.
Dat fiind ca Cineva, acolo sus, ne iubește - și nu mă gândesc la conducerea țării - îmi rezum dreptul de a spera, cu sfială, că toți vom găsi o cale de a reuși.
ANTONELA DUMITRACHE
