La 23 iulie 1601, Mihai Viteazul dicta Memoriul către Marele Duce al Toscanei, Fernando I de Medici, păstrat numai în traducere italiană, considerat prima autobiografie din literatura română.
Scurtă istorie colaterală. Marele Ducat de Toscana (în italiană Granducato di Toscana, în latină Magnus Ducatus Etruriae) a fost o monarhie situată în Italia Centrală, cu întreruperi din 1569 până în 1859, înlocuind Ducatul de Florența. Capitala Marelui Ducat a fost Florența.
Fernando de Medici era fiul mai mic al lui Cosimo de Medici, care, în 1569, domnea asupra Ducatului Florența deja de 32 de ani, timp în care Florența cumpărase Insula Elba de la Republica Genova (în 1548), cucerise Siena (în 1555) și dezvoltase o bază navală bine echipată și puternică pe Elba. Cosimo interzisese clerului să dețină funcții administrative și a promulgase noi legi ale libertății religioase. Era un susținător devotat al Papei Pius al V-lea, care, în lumina extinderii Florenței, în august 1569 l-a declarat pe Cosimo Mare Duce de Toscana, un titlu fără precedent în Italia. În timpul Ligii Sfinte din 1571, Marele Duce a luptat împotriva Imperiului Otoman, armatele Ligii producând o înfrângere zdrobitoare turcilor în bătălia de la Lepanto. De fapt, domnia lui Cosimo a fost una dintre cele mai militariste pe care Toscana a văzut-o vreodată. Dar Marele Duce florentin a fost încercat și de tragedii personale, în ultimii ani ai domniei: în 1562, soția sa, Eleonora de Toledo, și patru dintre copiii lor au murit în timpul unei epidemii de ciumă. Aceste decese l-au afectat foarte mult, și, împreună cu boala, l-au forțat să abdice neoficial în 1564, încredințând conducerea ducatului fiului său cel mare, Francesco. Cosimo I a murit în 1574, lăsând în urmă o Toscană stabilă și extrem de prosperă.
Din păcate, Francesco a avut un interes scăzut în guvernarea ducatului, preferând să participe la experimente științifice. El a continuat alianța austriacă a tatălui său, cimentând-o prin căsătoria cu Ioana a Austriei. Numele lui Francesco este cel mai bine cunoscut, prin moartea în aceeași zi cu cea de-a doua soție, Bianca Cappello, alimentând zvonuri de otrăvire. El a fost urmat de Fernando de Medici, fratele său mai mic, pe care îl detesta. Acesta și-a asumat cu nerăbdare guvernarea Toscanei. El a poruncit drenarea mlaștinii toscane, a construit o rețea de drumuri în sudul Toscanei și a încurajat comerțul în Livorno. Pentru a mări industria de mătase toscană, a supravegheat plantarea de duzi de-a lungul drumurilor principale (viermii de mătase se hrănesc cu frunze de dud).
“A îndepărtat Toscana de hegemonia habsburgă, prin căsătoria cu prima candidată non-habsburgică de la Alessandro de Medici, Duce al Florenței, Cristina de Lorena, o nepoată a Ecaterinei de Medici. Reacția spaniolă a fost de a construi o cetate pe partea lor de pe insula Elba. Pentru a întări noua alianță toscană, el a căsătorit-o pe fiica cea mică a lui Francesco, Maria, cu Henric al IV-lea al Franței. Henric a declarat în mod explicit că va apăra Toscana de agresiunea spaniolă, dar mai târziu a renegat acest lucru. Fernando a fost forțat să-și căsătorească moștenitorul, pe Cosimo, cu arhiducesa Maria Madalena de Austria, pentru a calma Spania (unde sora Mariei Madalena era actuala regină consort).” Deh, înțelegerile matrimoniale ale familiilor regale din totdeauna! “Fernando a sponsorizat o colonie toscană în America, cu intenția de a stabili o zonă toscană în ceea ce este astăzi Guyana Franceză. În ciuda tuturor acestor stimulente pentru creșterea economică și prosperitate, populația din Florența, la începutul secolului al XVII-lea, a fost de doar 75.000 de suflete, mult mai redusă decât în alte capitale ale Italiei: Roma, Milano, Veneția, Palermo și Napoli.” El și fratele său mai mare, Francesco, sunt considerați a fi mai bogați decât strămoșul lor, Cosimo de Medici, fondatorul dinastiei. Numai Marele Duce a avut prerogativa de a exploata mineralele statului și resursele de sare. Soarta familiei Medici a fost legată direct de economia toscană.
Fernando, în ciuda faptului că nu mai era cardinal, a exercitat multă influență în conclavurile papale. Acestui personaj omnipotent îi adresează domnitorul Mihai Viteazul scrisoarea cu valoare autobiografică, probabil în urma înfrângerii de la Mirăslău (18 septembrie 1600).
Știm că la acea oră Mihai cucerise întreaga Moldovă, printr-o campanie care durase trei săptămâni Dar acela avea să fie începutul sfârșitului! Nobilii maghiari nu doreau un valah la cârma Transilvaniei și erau nemulțumiți de cheltuielile pe care Mihai li le impunea pentru întreținerea armatei sale. Generalul Basta a fost încurajat de Curtea Imperială să acorde ajutor nobililor maghiari, pentru că imperialii doreau Transilvania provincie sub controlul lor, nu al lui Mihai.
La 18 septembrie 1600 a avut loc bătălia de la Mirăslău, dintre Mihai Viteazul și oastea generalului Basta, domnitorul suferind o gravă înfrângere. Concomitent cu această bătălie, în Moldova au intrat trupele polone, care au ocupat-o. Mihai s-a retras pe la Alba Iulia, Sibiu, Făgăraș, Țara Bârsei. Ajuns aici, el și-a strâns o nouă oaste, de circa 16.000 oameni, cu care a trecut munții înapoi, prin valea Buzăului, așezându-și tabăra la Bucov, pe Teleajen. Aici a așteptat trupele promise ca ajutor de către generalul Basta, care, confruntat cu pericolul polon, reluase relațiile cu Mihai. Dar ajutorul promis nu a sosit, iar într-o luptă dată la 20 octombrie cu polonii, Mihai a trebuit să se retragă. Simion Movilă a fost pus domn de către turci în locul lui. Retras dincolo de Olt, la Craiova, Mihai încă aștepta ajutor de la imperiali. Probabil acesta este momentul în care trimite scrisoarea adresată Marelui Duce de Toscana. Se simte abandonat. Și chiar este. “Turcii au întreprins o incursiune la nord de Dunăre în septembrie, iar spre sfârșitul anului 1600 au încercat o nouă pătrundere spre Craiova. Mihai i-a înfrânt, dar situația generală nu s-a îmbunătățit. A mai încercat încă o dată să întoarcă sorții în favoarea sa, dar o luptă dată la 25 noiembrie lângă Curtea de Argeș i-a fost defavorabilă, fiind câștigată de către poloni. A fost obligat să se retragă, împreună cu familia și cu restul de oaste, în Transilvania. A mers pe ruta Deva-Beiuș-Oradea-Debrețin-Tokay-Cașovia-Bratislava, ajungând la Viena la 12 ianuarie 1601. De la Viena a fost trimis la Praga, pentru a intra în audiență la împăratul Rudolf al II-lea. Acesta avea nevoie de Mihai pentru a recâștiga Transilvania pentru sine, pentru că generalul Basta o pierduse în favoarea nobilimii maghiare, Sigismund Bathory ajungând din nou principe al Ardealului. Împăratul a pus la dispoziția lui Mihai 100.000 taleri, pentru a-și face o oaste de mercenari, cu care să pornească recucerirea Transilvaniei. La 3 aprilie 1601, Mihai a plecat din Praga spre Viena, iar de aici spre Transilvania. Armata lui s-a concentrat la Debrețin, iar a generalului Basta, care îi era dat drept ajutor de către imperiali, la Satu Mare. Joncțiunea celor două armate s-a făcut în satul Moftin. Bătălia cu oastea lui Sigismund s-a dat la Guruslău, pe valea Someșului. Bătălia de la Guruslău a avut loc la 3 august (stil nou) 1601 și a fost câștigată de Mihai Viteazul.”
Ce a urmat cunoaștem. “Generalul Basta știa că imperialii nu doreau ca Transilvania să fie condusă de o personalitate puternică precum Mihai Viteazul. Mai mult, Basta ar fi dorit pentru sine puterea, ca reprezentant al împăratului. La 9/19 august 1601, în dimineața în care Mihai se pregătea să plece din tabăra de la Turda spre Făgăraș, un detașament de 300 mercenari a fost trimis să îl aresteze pe Mihai. Acesta s-a opus arestării, moment în care un mercenar valon l-a împușcat, un altul l-a înjunghiat în piept, iar alții l-au lovit cu halebardele, după care i-au tăiat capul. Corpul lui Mihai Viteazul a rămas dezbrăcat și aruncat în praful taberei. După trei zile câțiva sârbi l-au îngropat pe furiș. Comisul Radu Florescu a luat capul și l-a dus în Muntenia, unde a fost înmormântat la Mănăstirea Dealu. Unde a fost înmormântat trupul lui Mihai Viteazul nu se știe. Unele izvoare spun că ar fi fost dus la Alba Iulia și înmormântat într-o biserică de acolo, dar că biserica a fost distrusă în 1714-1715. Alte izvoare spun că ar fi fost înmormântat lângă Turda, pe raza actualului sat Bogata, unde azi se află ridicată o biserică în amintirea marelui voievod.”
Noi credem că moaștele descoperite în județul Teleorman, la Mănăstirea Plăviceni, îi aparțin și au fost îngropate acolo de Doamna Stanca, soția domnitorului.
Dumnezeu să-l odihnească în pace și lumină! Iată un fragment din scrisoarea adresată de marele voievod român Marelui Duce al Toscanei, Fernando I:
“[...] Acuma, în mod limpede, oricine poate vedea câtă muncă și osteneală am îndurat șapte ani de-a rândul și câtă slujbă am făcut creștinătății, căci am dobândit de la turci 100 de tunuri, și că până la urmă, din cele trei țări, adică din Țara Românească, Ardeal și Moldova, am scos și am făcut gata de slujba Măriei Sale Împăratului 200 de mii de oameni de luptă, pedeștri sau călări, cu care eram totdeauna gata să slujesc Măriei Sale. Iar acuma am ajuns la acest capăt, pierzând toate lucrurile pe care le câștigasem din tinerețea mea până la bătrânețe, și țări, și bogății, și soție, și copii; și dacă aș fi pierdut tot din pricina vrăjmașilor, sau dacă mi-ar fi fost luate de vrăjmaș, nu m-ar durea atâta cât mă doare, fiindcă au fost făptuite de aceia de la care nădăjduiam și așteptam ajutor și reazim; Dumnezeu le vede. În vremea aceasta se poate vedea că n-am cruțat nici cheltuieli, nici osteneală, nici sânge, nici viața mea, ci am purtat războiul așa de multă vreme singur, cu sabia în mână, fără să am nici fortărețe, nici castele, nici orașe, nici cel puțin o casă de piatră unde să mă pot retrage, ci abia una singură pentru locuință. Și fiind din țări așa de îndepărtate și necunoscute, nu am pregetat să mă alătur, cu puterile mele și cu cheltuieli uriașe, la creștinătate, nefiind cunoscut de nimeni, și nici nu le-am făcut silit de cineva, ci ca să am și eu un loc și un nume în creștinătate am părăsit toate celelalte prietenii ce le aveam.
Astfel, rog toată creștinătatea să-mi stea într-ajutor, căci am pierdut tot, și țări, și bogății, și soție, și copilași, și, în sfârșit, tot ce am avut pe lume.”
Pentru conformitate,
MARIANA CRISTESCU
(Sursa: “România. Documente străine despre români”, București, 1992, Wikipedia)
