EGINALD SCHLATTNER, preot și scriitor sas din Roșia, Sibiu: “ȚIN LA ACEASTĂ ȚARĂ ȘI ȘTIU CĂ DUMNEZEU MĂ VREA AICI. AICI MĂ CUNOAȘTE DUMNEZEU DUPĂ NUME”

Distribuie pe:

Când în pădurile și mlaștinile unde astăzi se află Berlinul creștea pir, aici, în Transilvania, se cânta nemțește și se rosteau rugăciuni latinești. Asta înseamnă vechimea săsească! Iar dacă astăzi vă pot saluta în limba noastră comună, germana, acest lucru îl datorez Patriei mele, România, care niciodată nu ne-a interzis limba maternă, nici chiar în acele nouă luni de zile, de la 23 august 1944 la 9 mai 1945, când Regatul Român s-a aflat în război cu Reichul German. În septembrie 1944, fiecare copil de sas s-a dus la școala lui germană, unde se predau două ore de limba română ca limbă străină, începând cu clasa a III-a.

Cu aceste cuvinte și-a întâmpinat preotul și scriitorul Eginald Norbert Schlattner, în Biserica din comuna Roșia (Rothberg), de lângă Sibiu, un oaspete de seama sosit din Germania: ministrul federal de Interne, Otto Schily. Publicat mai mult în străinătate decât acasă, adulat de milioane de cititori din Austria, Germania și Elveția, dar și din Spania și Polonia, Schlattner este considerat de critici drept cel mai cunoscut romancier din România.

După marea plecare a sașilor din anii 1990-1991, el a continuat să-și îndeplinească îndatoririle de preot, trăind cu stoicism tristețea de a sluji zilnic în Biserica Evanghelică din Roșia (Rothberg) “doar pentru Dumnezeu și pentru mine, de unul singur, și mulți îngeri”. Din cei cinci sași care mai viețuiesc în comună, doar preotul și câteodată preoteasa mai trec pragul sfântului lăcaș.

Biserica-cetate din secolul al XIII-lea are în jurul ei livezi de meri și pâlcuri de stejari și de brazi, înălțându-se către cer în mijlocul satului. Străjuită de tei seculari, casa parohială este, la rândul ei, un monument: ea “împarte” veacurile în două - la sud, “aripa tânără” de la 1762, iar la nord, zidăria de la 1550. Aici și-a găsit familia Schlattner (al cărei arbore genealogic coboară, cu documente, până la 1467) loc de viețuire și de slujire pe altarul credinței, spațiu de tihnă și de creație literară.

Când se retrage să-și scrie cărțile, șapte uși îl despart pe romancierul-preot de lume; șapte uși ca tot atâtea praguri de amintiri răscolitoare.

“N-AI VOIE SĂ VORBEȘTI AȘA DE FRUMOS DESPRE ROMÂNIA, CĂ NU TE CREDE NIMENI”

- Se spune că vorbele cu care l-ați întâmpinat pe ministrul Otto Schily au făcut o impresie extraordinară asupra delegației germane. În fapt, ce mesaj le-ați transmis înalților oaspeți?

- Am dorit să le demonstrez că românii sunt europeni prin vocație și ținută, că această țară vine din istorie cu “acquis”-ul comunitar însușit, pe care-l și depășește la capitolul toleranță față de minorități. Zic: “Herr Bundesminister, la vârsta de zece ani, eu nu vorbeam românește. Tata îmi atârnase o tăbliță de gât pe care scria: «Acest băiat se numește Eginald Norbert Schlattner și nu știe românește. Dacă se pierde, vă rog să-l predați pe strada Eminescu 5, contra recompensă». Și am spus: “Herr Bundesminister, am fost foarte intrigat că tata a plătit pentru mine, când am fost adus acasă de un român cumsecade, numai de două ori suma plătită pentru câinele nostru, Litvinov, când și el se rătăcise. Mă așteptam să plătească măcar de cinci ori mai mult...”. În această metaforă anecdotică este ceva care definește spiritul tolerant al României ultimilor 87 de ani, caracterul umanitar al civilizației românești. Mă doare inima când observ că, în străinătate, România este percepută numai prin stradă, și anume: câinii de stradă, copiii de stradă, fetele de pe stradă, hoții de stradă... E mult prea puțin! S-a ajuns la aberații de genul celor întâmplate la Lisabona, unde am ținut o conferință de presă despre România, organizată de Ambasada Austriei. S-a apropiat un atașat de presă oarecare și mi-a șoptit: “N-ai voie să vorbești așa de frumos despre România, că nu te crede nimeni”. Dar eu vorbesc! Odată, în Polonia, la o conferință internațională, am luat cuvântul în încheiere si am spus: “În mod regretabil, de patru zile vorbiți despre identitatea Europei, și două lucruri nu le-am auzit - cuvântul Dumnezeu și cuvântul România!”.

- La Academia Evanghelică din Sibiu se vorbește că, printre altele, i-ați ținut ministrului federal o adevărată disertație despre învățământul multicultural din România. Este adevărat?

- I-am prezentat, spre exemplu, situația abecedarelor. Zic: “Herr Bundesminister, mesajul României către Europa Unită este următorul - la noi în țară, abecedarul se tipărește în peste zece limbi!”. Și fiindcă știu că unui german trebuie să-i traduci în sistemul lui de concepție ceea ce înseamnă acest enunț, am fost si mai explicit: “Asta înseamnă că la noi în țară există tot atâtea sisteme școlare în care limba de predare nu este cea românească, ci limba maternă a copilului. În Parlament, domnule ministru, sunt 19 etnii reprezentate, caz unic în Europa!” Fiindcă am presupus că nici acuma nu își poate imagina ce înseamnă cele zece sisteme școlare, cu limba de predare neromânească, i-am spus: “Dacă dvs. doriți ca pe cele două fete ale dvs. să le trimiteți în Germania la o școală cu limba de predare turcă, la 2-3 milioane de turci, nu puteți. Dar trimiteți-le aici, la Constanța sau la Babadag, unde există numai câteva mii de turci, și acolo poate să termine liceul și să dea și bacalaureatul în limba turcă”. Și, deoarece nici acuma încă nu eram sigur dacă putea să-și imagineze, i-am spus următorul lucru: “Herr Bundesminister, dacă întrebați aici, la Sibiu, o copiliță de etnie română (că românii au descoperit acuma școlile germane), dacă o întrebați, zic, pe Rodica Popescu: drăguță, în ce clasă ești? În clasa a IV-a. Unde? La Liceul «Brukenthal». Și ce limbă străină înveți? Răspunde: limba română... Asta este, domnule ministru, România europeană. Nici măcar austriecii, care până în 1918 au gestionat 13 națiuni, nici ei încă nu reușesc să aprecieze corect mesajul românesc către Europa multiculturală”.

“ORTODOXIA APARȚINE ÎN MOD CONSTITUTIV SPIRITULUI EUROPEAN”

- Prin succesul cărților dvs. sunteți un cetățean român gata integrat în Comunitatea Europeană. Din perspectiva mult mai largă pe care o aveți, ce calități ale poporului nostru credeți ca vor influența pozitiv familia europeană în care ne pregătim să intrăm?

- Dimensiunea bizantină. Sunt convins că o țară atât de ortodoxă cum e România va completa în mod fericit viața spirituală a Europei Occidentale. Ortodoxia aparține în mod constitutiv spiritului european. Când dl Andrei Pleșu a spus că în fiecare român există un european care trebuie doar descoperit, mă întreb ce a dorit să spună. Suspiciunea mea este că românii, când zic “European”, se gândesc la stilul de viață materială și mentală din Europa de Vest, prelungit până în America. Mulți dintre ei cred că trebuie să adoptăm și să imităm acest stil, această formă de viață, această mentalitate care este în mod derivat tributară creștinismului catolic și protestant. De aceea, când citesc că Andrei Pleșu a descoperit că în fiecare român zace un european, sper că n-a avut în minte modelul antropologic vestic; sper că are și el această viziune autentică a omului ortodox. Eu, ca unul care 70 de ani a conviețuit cu românii, știu că religiozitatea mistică a românilor a creat o relație specială cu Dumnezeu și care are toate șansele, sper din inimă, să revigoreze creștinismul apusean.

- Grecia ortodoxă este membră a UE de peste un deceniu. De ce n-a reușit să influențeze Apusul catolic și protestant?

- Pentru că Grecia, așa cred, nu e prezentă prin religia ortodoxă, ci prin antichitate. Cine merge la Atena nu merge să asiste la o slujbă ortodoxă, ci să-și rupă pingelele pe Acropolis. De aceea, zic: România, alături de Bulgaria mai mică, va duce în Vest și acest element al dimensiunii ortodoxe, al conceptului mental, intelectual și spiritual bizantin. Episcopul nostru, doctorul Cristoph Klein, a scris multe cărți în care a încercat să definească această punte între creștinismul occidental și cel răsăritean, găsind că rugăciunea este cea care transcende granițele dintre Est și Vest.

“SUNT ÎNGROZIT CĂ DE LA BRUXELLES NI SE PRESCRIE DEJA CÂT DE LUNGI SĂ FIE TIJELE FLORILOR DIN PIAȚĂ”

- În marșul forțat al României către Europa unită, s-ar părea că țăranii vor avea cel mai mult de îndurat. Locuiți între țărani, le ascultați spovedania pe românește, le dați sfaturi creștinești. Ce le spuneți despre UE?

- Despre țărani pot să spun numai ceea ce sper. Sunt și eu îngrozit de aceste cercelușe din urechile vacilor; sunt îngrozit că de la Bruxelles ni se prescrie deja cât de lungi să fie tijele florilor din piață, după soi și după culoare - ceva de neconceput. Sper că românul nostru se va sustrage unor reglementări și unor regularizări absurde. Sper că, totuși, va rămâne atmosfera aceasta a satelor noastre, care, din ținut în ținut, oglindește ceva din prezența lui Dumnezeu hic et nunc (aici și acum - n.red.) și își va păstra individualitatea ei scoasă din timp. Am observat că, și după ce a dispărut partidul care tot timpul bătea țăranii la cap ce și cum să facă, pământurile tot se lucrează. Deși tinerii fii si fiice de țărani care frecventează școlile din Sibiu vin acasă moderni, cu bluginși, cu muzica asta infernală din combine etc., în timpul verii nu merg nici la mare, nici la munte, ci merg cu bunicuțele la câmp, la săpat și recoltat. Sper că această atmosferă va rămâne, iar prezența lor în sat va dăinui. Să nu uităm că, la noi, lumea mai face petreceri de mare sărbătoare, se mai căsătorește cu alai pe ulița satului, se mai adună la parastase, iar familia mai este adăpost și refugiu, nu este atomizată ca în Apus.

- Credeți că satul va putea rămâne sat, iar țăranul, țăran?

- Satul va rămâne matca spiritualității românești ortodoxe - care va fi o completare salutară la spiritualitatea occidentală. Cei care vin din Vest, și vin tot mai mulți investitori și turiști, descoperă viața de la țară și rămân uluiți că mai există așa ceva pe lume. În Occident, visele lui Stalin și ale lui Ceaușescu, de a reduce diferența dintre oraș și sat, sunt deja o realitate... Și atunci, vin germanii, austriecii și alții, și ce zic ei: “Ce vedem noi aici, în România? Vedem un băiat călare pe un cal care galopează prin mijlocul satului... Vedem două fete care merg pe drum, una cu mâna trecută peste umărul celeilalte... Vedem doi băieți care se joacă de-a calul și vizitiul, folosind drept hățuri o sfoară... Vedem că te duci pe uliță și ești deja în mijlocul vieții...” Ceea ce eu completez: nu mă poate trimite soția în vecini după lapte, că, până când viu înapoi, s-a acrit; trebuie să stau de vorbă, să povestesc cu fiecare sătean, chiar dacă l-am văzut numai ieri. Aici totul devine eveniment: dispariția liliacului alb, trilul ciocârliei care urca la cer, orăcăitul broaștelor, boala unei vaci, moartea unui cal, pentru care trebuie să sapi o groapă ca pentru împăratul. După mine, viața firească este numai la țară, unde și ploaia îmi este apropiată.

- Credeți că această viziune, plină de mister cotidian asupra vieții, îi va preface, îi va schimba și pe frații noștri europeni din Vest?

- Nu știu în ce măsură toate acestea vor avea o înrâurire asupra stilului lor de viață, a spiritului de a concepe lumea și cerul, dar știu altceva: ei s-au plictisit de individualismul atomizat în care viețuiesc, de percepere a vieții numai prin televizor. Sunt convins că această inerție pozitivă a unor forme de viață rurală din România, tradițiile satelor românești, vor impulsiona spiritualitatea Europei Occidentale în așa fel, încât unul de acolo să nu mai fugă până în India sau până în Nepal, în căutarea sacralității, găsind-o la noi. Faptul că sacralitatea pătrunde zilnic în profan în satele din România va fi, cred, perceput și de frații noștri din Vest. Este tragic că sașii au părăsit această țară și au ajuns acolo unde au ajuns. Ei ar fi putut fi o punte între cele două lumi adiacente. Cred că noi, sașii, puteam trăi pe aceste plaiuri încă 900 de ani: cu români, unguri, sârbi, evrei și ceilalți. Nimeni nu ne-a alungat din țară!

- Va rog să-mi permiteți o ultimă întrebare: de ce n-ați plecat, totuși, în Germania, părinte Schlattner?

- De data aceasta un răspuns scurt și concis: pentru că țin la această țară și știu că Dumnezeu mă vrea aici. Aici mă cunoaște Dumnezeu după nume!

2 august 2022

Interviu realizat de MONIKA SEEWALDT

Lasă un comentariu