ZILE, LUNI ȘI ANI FIERBINȚI (1942-1944)

Distribuie pe:

În vara anului 1940, România Mare, visul milenar al întregului neam românesc s-a prăbușit în doar câteva luni. Artizanul principal al acestui mecanism a fost Adolf Hitler - conducătorul Germaniei naziste.

Mai întâi, prin înțelegerea dintre Stalin și Hitler, ne sunt răpite de ruși Bucovina de Nord și Basarabia (26 septembrie 1940), un spațiu de 56.000 de km2, cu 3 milioane de locuitori. Apoi, prin “Arbitrajul de la Viena”, făcut de Hitler și Mussolini, Transilvania, leagănul de acum 2000 de ani al poporului român, este sfâșiată în două: partea din nord este cedată ungurilor, împreună cu peste 2,5 milioane de locuitori (30 august 1940). La sud, datorită aceluiași “arbitraj”, Bulgaria ia jumătate din Dobrogea, cu alți 400.000 de români. În urma acestor dezastre, la 1 septembrie 1940, Iuliu Maniu se întâlnește cu Ion Antonescu și cei doi își propun formarea unui guvern de uniune națională. Regele Carol acordă lui Antonescu, la 4 septembrie, mandatul formării guvernului. O zi mai târziu, Carol abdică în favoarea fiului său, Mihai, cedând întreaga putere în mâna generalului Antonescu. De la bun început, Antonescu își propune restabilirea liniștii în țară și recâștigarea teritoriilor pierdute în anul 1940. Face vizită în Italia și la Berlin, unde se întâlnește cu Mussolini și respectiv cu Hitler, cu care poarta discuții referitoare la nedreptățile suferite de poporul român prin aplicarea tratatelor și dictatelor amintite. Cu această ocazie, Antonescu le face cunoscut acestora principalele scopuri ale politicii ce va urma “Reîntoarcerea la patria mamă a Basarabiei, a Bucovinei de Nord și a Transilvaniei”. În cadrul discuțiilor, Antonescu a dovedit sinceritate, demnitate și curaj în susținerea drepturilor sacrosancte ale poporului român. De la Hitler primește răspunsuri încurajatoare referitoare la recucerirea Transilvaniei, de genul “Istoria niciodată nu stă pe loc” sau “Dumneata s-ar putea să fii in măsură să întorci o nouă pagină de istorie” ș.a.

Cu aceste firave speranțe, România intră în război alături de puterile centrale, în 21/22 iunie 1941. La început, înaintarea armatelor germane (și române) este fulgerătoare, dar apoi apar greutăți la trecerea Donului, eșuează atacul asupra Moscovei și vine iarna grea a anilor 1942/1943.

Înaintarea armatei germane în Rusia, având ca obiectiv Stalingradul, are surpriza de a găsi în față 180 de divizii sovietice proaspete, bine echipate și bine antrenate. Rușii, informați că Japonezii nu-i vor ataca, și-au retras toată armata răsăriteană la Stalingrad, iar rezultatul a fost bătălia și Victoria rusă de la Stalingrad, din decembrie 1942 - februarie 1943. Aici două divizii ale armatei române au fost decimate și făcute prizoniere. Din acel moment, Mareșalul Antonescu, militar de mare valoare, a înțeles că războiul Germaniei este pierdut și a decis “ca să vedem să nu-l pierdem pe al nostru”. Este momentul în care Mareșalul Antonescu a discutat cu Iuliu Maniu și Dinu Brătianu problema ieșirii României din război, obținerea unui armistițiu demn și echilibrat, în care anglo-americanii să garanteze suveranitatea și integritatea țării noastre. A convenit, cu această ocazie, că el se va da la o parte dacă cei doi pot obține de la aliați condiții mai bune pentru pace. Acesta a fost momentul în care au început discuțiile mai mult sau mai puțin secrete cu aliații, purtate din perspectiva șefului statului, mareșalul Antonescu, a opoziției, și din cea a Coroanei, fără nicio coordonare și înțelegere între negociatorii români.

În politica românească nu era o unitate de vederi privind discuțiile cu aliații referitoare la armistiții. Fiecare parte avea o poziție proprie asupra acestor discuții și a conținutului acordului de armistițiu, astfel că acest lucru s-a putut realiza la Moscova, abia la 12 septembrie 1944.

În timpul anului 1943 s-au făcut mai multe încercări de a intra în contact cu anglo-americanii de către diplomații noștri din capitalele Madrid, Stockholm, Lisabona, Vatican, Berna. Se continuă apoi asemenea întrevederi și discuții la Ankara și Cairo.

În ceea ce-i privește pe ruși, prin Molotov, afirmau că singurul cu care se poate discuta problema păcii și armistițiului dintre ruși și români ar fi Antonescu, inițiind și angajând, în decembrie 1943, la Stockholm, negocierile de armistițiu direct cu el, prin doamna Koltay și ministrul României, Nanu.

La Cairo, problema era privită diferit de americani și respectiv de englezi: Cornell Hill, secretar de stat American, credea și susținea independența de stat a României și afirma că “viitorul României nu poate fi lăsat în mâinile exclusive ale niciunei puteri cu care ea a fost angajată direct în război” și își exprima regretul că englezii s-au grăbit să dea mână liberă rușilor în negocierile de armistițiu cu România. Mai mult, americanii au cerut “acceptarea unui armistițiu favorabil României și statutul de cobeligeranți, fiindcă aportul ei le victorie va fi imens.

Având mână liberă, Moscova prezintă mareșalului Antonescu “armistițiul” din 12 aprilie 1944, care prevedea capitulare necondiționată și un ultimatum- document ce, în forma prezentată, nu a fost acceptat nici de Iuliu Maniu și nici de Antonescu. Departamentul de Stat al Americii a avut bunul simț să declare condițiile puse că sunt mai ales rusești, ele nu sunt nici aliate, nici tripartite.

Pe marginea armistițiului rusesc prezentat la Cairo continuă discuțiile în vederea obținerii de unele ameliorări. La 29 iulie 1944, Maniu confirmă că Antonescu a obținut ameliorări substanțiale, acordate de ruși la Stockholm, pe 3 iunie 1944, dar fără cunoștința anglo-americanilor.

Românii sunt aceia care de astă dată tărăgănează semnarea armistițiului acceptat de cei trei negociatori, oferindu-li-se, din păcate, acestora alternativa “ori mareșalul, ori Maniu”, acceptând-se și propunând-se aliaților o capitulare necondiționată a României. Lipsa de unitate a negociatorilor români de la Stockholm, cât și Cairo, a slăbit încrederea în aceștia, iar oferta de concesii a aliaților a sărăcit. Mai ales că, prin Pătrășcanu și Bodnăraș, rușii știau că reprezentanții palatului regal vizitau frontul și, complotând cu marii comandanți de armate, ieșirea din război. În concluzie, putem afirma că, la Cairo, opoziția - Maniu și Brăteanu - cât și Guvernul Antonescu încercau să amelioreze condițiile, prin includerea avantajelor oferite de Stalin lui Antonescu la Stockholm, dar, în același timp, atât la Cairo, cât și la Stockholm, negociatorilor Niculescu Buzești și Duca “sfătuiau pe ruși” și aliați să nu aibă încredere în Antonescu și să nu încheie armistițiul decât cu ei.

Antonescu a tergiversat răspunsul la propunerile Moscovei, în speranța că Maniu să ajungă la condiții mai avantajoase în negocierile cu anglo-americanii, cu asigurările mult așteptate. În același timp, propunerile opoziției române, trimise la Cairo, întârziau să primească răspuns, iar PCR si PSD susțineau pe lângă rege varianta ruperii relațiilor cu nemții și ieșirea, astfel, a României din război, cu toate consecințele. În toată această perioadă, s-a pregătit și săvârșit actul de la 23 august 1944, prin care a avut loc, în palatul regal, arestarea mareșalului Antonescu și a principalilor lui colaboratori, la ordinul regelui Mihai. Asupra derulării evenimentelor legate de săvârșirea acestui act vom reveni într-un număr viitor al publicației Cuvântul liber.

Ing. Prof. PORCILĂ MIHAIL - cetățean de onoare al Satului Grindeni

Lasă un comentariu