ROMÂNIA, ÎNAINTE ȘI DUPĂ 23 AUGUST 1944, ÎN VIZIUNEA UNUI ISTORIC MILITAR GERMAN (II)

Distribuie pe:

“La 4 septembrie 1941, secretarul de stat (n.n. ministrul de externe) american, Cordell Hull, l-a avertizat pe însărcinatul cu afaceri al ambasadei române la Washington, Brutus Coste, că Guvernul S.U.A. consideră «hitlerismul» drept inamicul mondial al prezentului”.

“Sloganurile politice ale guvernului român păreau să se armonizeze conștient cu principiile Cartei Atlanticului enunțate de președintele S.U.A., Roosevelt și de premierul britanic, Churchill, privind dreptul popoarelor de a trăi în pace și în libertate în interiorul unor granițe sigure”.

“În semn de protest față de declarațiile de război împotriva S.U.A. și a Marii Britanii, generalul de corp de armată Iosif Iacobici, ministru de război și apoi șef al Marelui Stat Major, și-a dat demisia demonstrativ”.

“La București crescuse îndoiala că Hitler va fi dispus, într-adevăr, să recompenseze angajarea României în război prin retrocedarea nord-vestului Transilvaniei”.

“Consiliul de Miniștri de la București a hotărât reconstrucția armatei române, dar nu în folosul Wehrmachtului, ci pentru apărarea intereselor românești. S-au înființat 24 de divizii complet înzestrate și gata de luptă, aflate la dispoziție în interiorul țării, cu scopul ca, la sfârșitul războiului, România să aibă la dispoziție o armată puternică”. “Aceste divizii au constituit, totodată, un fel de asigurare a menținerii contactelor secrete cu puterile occidentale, în vederea încheierii unei păci separate cu acestea”. “Se spera într-o invazie anglo-americană în Balcani, context în care își prezentase disponibilitatea de a oferi 45 de vagoane cu aur, cantități uriașe de cereale și un milion de soldați înarmați”.

“Înaintarea rapidă a forțelor sovietice în sudul Ucrainei a împins Armata 6 germană înapoi pe Nistru. Românii nu au deplâns prea mult pierderea Transnistriei”. “La 22 iunie 1944 a început ofensiva de vară a Armatei Roșii”.

“În încercarea de a deturna Bucureștiul de la intenția stabilirii de noi contacte cu puterile occidentale și pentru a-l menține pe Antonescu în război, la Berlin s-a luat hotărârea să se acorde României mai mult cărbune, aur al Băncii Reichului, depozitat în Elveția, livrări substanțiale de material de război”.

“La 5 august 1944, Antonescu îl vizitase pe Hitler la înaltul său comandament din Prusia Orientală, «Bârlogul lupilor». Ambele părți au mimat înțelegerea. Hitler nu a putut promite îndeplinirea cererilor de sprijinire a sectorului de front românesc, iar Antonescu a evitat orice fel de angajament privind o posibilă luptă «până la sfârșit» și și-a exprimat speranța că armata și poporul stau strâns uniți în jurul său”.

“La 20 august 1944, forțele de izbire ale Armatei Roșii au lovit tocmai cele două armate române. Armata germană de pe Nistru a fost complet încercuită”. “Ofițerii credincioși regelui au ordonat trupelor române din subordinea lor ca, pe cât posibil, să se sustragă de la angajarea în luptă. Regele Mihai s-a hotărât să treacă el însuși la acțiune, în cel mai scurt timp”.

“La 23 august 1944, regele l-a chemat pe Antonescu și a dispus arestarea sa. Mareșalul a fost predat imediat reprezentanților Partidului Comunist, până atunci interzis. Din acea zi, situația trupelor germane de pe acest sector de front a de-venit lipsită de orice speranță. Nu mai puțin de 20 de divizii germane fuseseră încercuite și nimicite. Marele Stat Major de la București a ordonat trupelor încetarea luptelor de partea Wehrmachtului și începerea de acțiuni militare alături de armatele «Națiunilor Unite»“. “După reorganizarea forțelor armate, s-a pus în plan executarea unei ofensive împotriva forțelor germano-ungare, în scopul recâștigării părții de nord a Transilvaniei, materializându-se astfel, în sfârșit, principalul interes național. La 25 august 1944, guvernul român a declarat război celui de al Treilea Reich”.

“Schimbarea taberei nu s-a petrecut fără vărsare de sânge. Hitler nu a acceptat nici retragerea fără luptă a trupelor sale, nici renunțarea la baza economică din România. Generalul-colonel Hans Friessner, comandantul Grupului de Armate «Ucraina de Sud», a primit ordin de la Hitler, fie să îl elibereze din arest pe Antonescu, fie să găsească un alt general român, dispus să preia guvernarea în România și să continue lupta alături de Wehrmacht. Nu s-a găsit un singur general român dispus să se delimiteze de rege”.

“Au apărut, însă, foarte curând și marile deziluzii ale românilor. Aceștia nu au reușit retragerea Armatelor 3 și 4 spre Gurile Dunării și astfel nu au putut evita dezarmarea lor de către Armata Roșie. Rușii au capturat mai mult de 150.000 de militari români și i-au trimis în U.R.S.S., la muncă forțată. Flota română a fost confiscată și întregul material de război a fost trecut în regim de captură. Mai mulți ofițeri și reprezentanți ai burgheziei au căzut victime grupărilor politice. Unii ofițeri s-au sinucis. În multe localități au avut loc jafuri și violuri. Predarea către sovietici a prizonierilor politici germani capturați de români a putut fi împiedicată cu foarte mare greutate. Guvernul, condus de generalul de corp de armată Constantin Sănătescu, a solicitat în zadar puterilor occidentale să ocupe țara, prin desantare de trupe aeropurtate. În schimb, la 31 august 1944, intra în București, alături de trupele sovietice, o divizie română de voluntari (n.n. “Tudor Vladimirescu”), formată din foști prizonieri de război. Guvernul regal a fost obligat să trimită o delegație de armistițiu la Moscova, unde, la 12 septembrie 1944, sovieticii, fără să fi purtat niciun fel de negocieri, au semnat și în numele puterilor occidentale un tratat de armistițiu deja pregătit. România a fost obligată să achite daune de război în valoare de 300 de milioane de dolari, să recunoască granița româno-sovietică de la 22 iunie 1944, să pună la dispoziție cel puțin 12 divizii pentru lupta împotriva Germaniei”.

“În lunile care au urmat, în cadrul Fronturilor sovietice au luptat nu mai puțin de 17-28 de divizii române, constituite în două armate. Ca număr de soldați, armata română era a patra ca mărime, după U.R.S.S., SUA și Marea Britanie. Totuși, trupele române jucau același rol de subordonat, la fel cum o făcuseră și în raporturile cu Wehrmachtul. România a fost obligată să aprovizioneze trupele sovietice cu cantități mari de hrană și de material de război decât cele pentru soldații proprii”. “În cele din urmă, o parte din trupele române au luptat și la Viena și în apropiere de Praga”.

“În timp ce, după eliberarea nordului Transilvaniei, militarii români erau sărbătoriți ca învingători, comuniștii își organizau lupta politică împotriva guvernului civil de la București. Churchill își dăduse acordul ca România să treacă, în proporție de 90%, în sfera de influență a lui Stalin. Aceasta a avut consecințe dramatice: țara a fost trecută, în doar trei ani, la un regim de «democrație populară». Mareșalul Ion Antonescu, viceprim-ministrul Mihai Antonescu alți reprezentanți ai fostului regim au fost împușcați”. Autorul studiului a uitat să menționeze că, la 10 februarie 1947, delegația Guvernului României a semnat la Paris Tratatul de Pace cu Puterile Aliate și Asociate, prin care României i se recunosc drepturile legitime aspra întregii Transilvanii. “Cu toate că în cei 40 de ani de dictatură comunistă s-a reușit o oarecare libertate de mișcare în domeniul politicii externe, iar România s-a afirmat, sub Ceaușescu, ca cel mai încăpățânat membru al Tratatului de Varșovia, revoluția din 1989 pentru înlăturarea dictaturii a fost cea mai sângeroasă din fostul bloc estic”.

Sursa: Rolf-Dieter Muller, Alături de Wehrmacht, Cruciada împotriva bolșevismului, Editura militară, București, 2015, p. 57-79 (traducere din limba germană, de Cristian Crâmpiță).

MIRCEA GHEBOREAN

(Sfârșit)

Lasă un comentariu