DESPRE “SPECIALIȘTII” ÎN EDUCAȚIE

Distribuie pe:

Doar acum, când legile educației sunt în dezbatere publică, am văzut cât de mulți “specialiști” în educație are România. Opinii de peste tot, de la elevi și studenți, de la părinți și (unii) profesori, de la manageri și ideologi, de la asociații și confederații, toți mânați de nobila misiune de a ne lumina pe ceilalți, care pricepem mai puțin, și de a preveni “dezastrul” care stă să vină!

Unele opinii chiar le consider pertinente și cred că vor fi luate în considerație. De pildă, ca părere personală, cred cu tărie că este nevoie de o probă unică de Limba și literatură română, independentă de celelalte probe, pentru toți absolvenții de liceu. Dar, în cele mai multe dintre opinii sau critici, mai de fiecare dată lipsește imaginea de ansamblu.

Văd la unii dintre deținători de opinii două puncte comune: erau prezenți în criticile neapărat constructive și înainte, când mai totul era considerat vechi, nereformat, neperformant și cereau o schimbare; sunt prezenți și acum, în miezul schimbării propuse, protestând împotriva schimbării. Ceea ce nu prea am văzut, deși m-am uitat cu destulă atenție, sunt soluțiile alternative. Nu e bine așa cum se propune? Poate! Cum facem altfel?

Aș putea enumera cu ușurință multe dintre deranjurile pe care le produc aceste legi în confortul sau în interesul unora. Dar, ca mai de fiecare dată, cred în Caragiale: “Din două una, dați-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! Dar atunci să se schimbe pe ici, pe colo, și anume în punctele… esențiale”. (Ion Luca Caragiale, O scrisoare pierdută).

Dacă cei mai puțin vocali suntem părtași delictului de neaderență la corul “înțelepților”, ștampila cade instantaneu.

Oare câți dintre cei care au păreri puternice chiar au citit pe de-a-ntregul textul acestor legi?!

Prof. univ. dr. LEONARD AZAMFIREI

Lasă un comentariu