Este anotimpul recoltării prunelor din grădinile de lângă casă și din livezi. Prunele sunt fructe dulci, aromate, cu un conținut ridicat în zahăr: 12-16 la sută, acizi: 0,16 - 2,3 la sută, vitamina C: 8-15,92 la sută și multe substanțe minerale. Prunele se consumă în stare proaspătă sau sub formă deshidratată sau congelată și se folosesc ca materie primă pentru fabricarea silvoizului, magiunului, marmeladei, gemului, dulceței, compotului etc. Silvoizul este un produs tradițional delicios, cu aromă dulce-acrișoara, violaceu-negru și lucitor, care conține peste 30 la sută fibre. Scade colesterolul, îmbunătățește digestia, merge perfect uns pe o felie de pâine, lângă un pahar cu lapte dulce, un mic dejun simplu.
Din pulpa fermentată a prunelor se obține un distilat valoros, țuica și palinca (în cantități mici sunt un excelent medicament antiviral), iar din miezul sâmburelui se poate extrage un ulei comestibil, înlocuindu-l pe cel de migdale. Pe vremuri, în cimitirele din satele mureșene creșteau pruni, iar primăvara, când înfloreau, de Florii, te duceau cu gândul la grădina Raiului. Cultivat de sute de ani pe teritoriul României, prunul a fost și va rămâne una din cele mai populare și îndrăgite specii pomicole. Se întâlnește pretutindeni, la deal și la câmpie, în grădinile familiale sau în masive, înmulțit prin sâmburi sau drajoni, este o dovadă că s-a adaptat relativ ușor la cele mai variate condiții din țara noastră. Din multitudinea de soiuri și tipuri locale de prun, în decursul vremii s-au impus soiurile Gras Românesc, Tuleu Gras și Vânăt Românesc, cu fructe neîntrecute la gust și culoare. Pentru satisfacerea cerințelor de consum în mica gospodărie, sunt recomandate soiuri diferite ca epocă de coacere și ca mod de valorificare a fructelor: Carpatin, Tuleu Gras, Gras Ameliorat, Vinete Românești, Anna Spath, iar pentru livezile comerciale sunt mai căutate soiurile cu fructul mare: Centenar, Stanley, Record, Vinete de Italia etc. Toamna trecută am fost la Stațiunea de Cercetări Pomicole din Voinești, de unde am cumpărat puieți de prun altoiți, din soiuri valoroase. Aștept să văd rezultatele în anii următori. La noi în județ, un renumit pomicultor, ing. Vasile HANGAN, cel care a reușit să salveze de la distrugere o livadă valoroasă de la fosta IAS Reghin și să înființeze livezi noi cu specii pomicole intensive, într-o discuție despre valorificarea prunelor mi-a declarat că anul acesta, respectând tehnologiile de producție, obține o producție de 15 tone fructe de calitate la hectar.
Începea recoltatul și l-am întrebat de ce nu folosește sistemul american. Un sistem despre care i-am relatat că l-am văzut practicat de fermierii americani. În sensul că merge culegătorul în fermă, își culege singur fructele, iar contravaloarea lor o achită prin munca prestată la recoltat. ,,Nu vreau și nici nu pot, fiindcă România nu e America, iar românii nu sunt ca americanii. Acolo fermierii plătesc taxe la primării, iar primăria le asigură drumuri de acces până în fermă, iar culegătorii sunt corecți”. I-am povestit pățania mea, în sensul că mi s-a indicat un rând de pe care să culeg afine. Întrucât nu exista o producție serioasă pe rândul acela, m-am dus pe alt rând, nerecoltat. Băiatul meu s-a revoltat și m-a atenționat că n-am voie, că-l fac de rușine. Bineînțeles că m-am supărat și am abandonat culesul după regula americană. La noi ar trebui să fie supravegheați culegătorii, fiind ispitiți și de altceva, că așa-i românul.
Eu m-am dus la Reghin pentru a-l întreba pe distinsul meu coleg și prieten despre silvoizul ardelenesc, un aliment de care am avut parte în copilărie, mai ales în perioada posturilor religioase.
Mama, Dumnezeu să o odihnească, aduna toamna prunele slabe din grădină, o anumită varietate de Bistrițene, din care se scotea sâmburele, apoi le punea timp de 8 - 10 ore la fiert într-o căldare de aramă, iar eu aveam sarcina să le amestec cu o lingură mare de lemn, până se îngroșa silvoizul (silvoizul e gata când devine atât de dens încât stă lipit de lingura de lemn și nu cade). Fără niciun pic de zahăr, era pus în oale de lut, unde făcea o crustă care îl ținea nealterat un an de zile. Silvoizul astfel preparat reprezenta o hrană serioasă pentru familie, mult mai valoroasă decât marmelada din fructe de la prăvălia din centrul satului. Din prune coapte bine, dulci, se mai făcea dulceață, magiun, cu zahăr. Mai sănătos era silvoizul fiert la foc încet cu lemne. Astăzi, în satele mureșene, rar mai întâlnești o femeie bătrână care să fiarbă silvoiz. Tinerele noastre nu se mai ostenesc să fiarbă prune, mai bine se duc la supermarket, de unde cumpără un surogat cu mulți îndulcitori.
Vreau să spun că se tot discută despre o posibilă criză alimentară. Povești! Sunt atâtea posibilități să fie evitată și probabil doar atunci când ne arde la degete vom reuși să valorificăm resursele tradiționale. Întrebat de ce nu înființează în fermă un atelier pentru silvoiz, ing. Vasile HANGAN mi-a declarat: “Silvoizul este o afacere de familie. Pentru mine nu este rentabil, fiindcă n-am desfacerea asigurată. Așa că nu-l cumpără nimeni. Lumea preferă surogate din import, frumos etichetate, cu mult zahăr. Cine crezi tu că mai mănâncă astăzi mămăligă cu silvoiz?” Să-mi fie cu iertare că vă propun să citiți un asemenea material despre șansa noastră de a găsi soluții de evitare a crizei. Sunt conștient că risc să fiu criticat și că unii vor putea spune: Ce mai vrea și ăsta cu silvoizul lui, când în lumea de lângă noi sunt atâtea lucruri interesante de citit în presă? Mulțumesc că m-ați citit!
Ing. VASILE BOTA
