ATENȚIE, ROMÂNI! DUȘMANII STATULUI NAȚIONAL UNITAR NU DORM! ARDEALUL ÎN “COLIMATOR” (V)

Distribuie pe:

CUM NE-AU “STĂPÂNIT” REGII UNGARIEI! (III)

Regele Gábor (Gabriel) Bethlen (1580-1629), principe al Ardealului între 1613-1629

Născut într-o familie nobiliară maghiară din Ilia, județul Hunedoara, G.Betheln a fost un înalt demnitar calvin care, trăind într-o vreme când Ardealul de afla sub suzeranitate otomană (de la 1541 și până l699), adică independent de coroana maghiară, a avut ocazia să trăiască într-un secol în care s-a dezvoltat mai bine decât pe vremea asupririi Ungariei catolice! De altfel, dat fiind că statul medieval ungar se va destrăma (prin transformarea centrului Ungariei în pașalâcul de la Buda din 1541 și se va împărți între turci și austrieci prin tratatul de la Adrianopol din 1547), guvernarea lui Bethelen a fost un fel de “bornă” a istoriei, care a marcat, pe de-o parte, înlocuirea sistemului catolic (reprezentat în special de maghiarii catolici) cu sistemul confesional calvin (reprezentat de maghiarii calvini), iar pe de altă parte, acesta s-a folosit din plin, de Dieta de la Cluj, ca la conducerea Ardealului să se afle “stările privilegiate”, adică maghiarii, secuii și sașii, pentru a pune în practică o Reformă prin care, politizând excesiv confesionalul, a repus pe tapet vechiul concept de religio recepta (credință acceptată, recunoscută, primită), din care, românii ortodocși aveau să fie excluși!

Vrând să fie “în ton” cu propagandiștii unguri ai protestantismului de rit calvin, acest fost ofițer în armata ardeleană (în 1600) s-a implicat cu zel aparte în răspândirea culturii protestante în Ardeal, înființând o Academie unde a și invitat pastori și profesori maghiari, ceea ce a condus la proferarea în exterior a două acțiuni năstrușnice: în 1627 a făcut demersuri la Poarta Otomană ca să îi poată uni și conduce pe modoveni, munteni și ardeleni într-un regat al Daciei protestante (i s-a refuzat cererea) și a cerut sprijin la patriarhul din Constantinopol (Chiril Lukaris) pentru a-i converti pe toți românii la calvinism - a fost însă refuzat, de patriarh, cu mențiunea că acesta recunoștea “legătura de sânge și de simțiri, care trăiește, deși în mod tainic, între românii din Țara Transilvaniei și între locuitorii din Țara Românească și Moldova”!

Cu toate că în secolul în care a trăit G. Bethlen propaganda calvinistă a înlocuit-o pe cea catolică, în defavoarea evidentă a românilor din Ardeal, totuși, catolicismul nu dispare complet și, în ciuda faptului că Dietele ardelene (din 1548, 1550 și 1564) dau privilegii protestanților (lutherani, calvini și unitarieni) în dauna “toleraților” ortodocși români (Dieta de la Turda, din 1595, considera căsătoria ortodocșilor drept un... “furt”, căci românii ortodocși erau obligați, sub amenințarea deportării, să se căsătorească după ritul catolic), iezuiții vor reuși să ducă mai departe opera lor de convertire a ortodocșilor ardeleni, aruncându-le ca “momeală” uniatismul (trecerea românilor ortodocși la Roma prin acceptarea dogmelor catolice și păstrarea integrală a cultului bizantino-grecesc). Așa avea să apară pe “corpul” Ardealului un nou “virus” (al greco-catolicilor uniți cu Roma) care, alăturându-se opresiunii ce ni s-a făcut de către privilegiații maghiari, secui și sași la 1437-38 (răscoala de la Bobâlna) și 1514 (războiul țărănesc condus de Ghe. Doja), a avut ca rezultat menținerea românilor din Ardeal într-o stare periferică și mizeră, lipsită de educație, prin aruncarea țăranilor în iobăgie (legiferată de Tripartitumul lui Werböczi din 1517) și persecutarea românilor care s-ar fi împotrivit oricăror forme de prozeletism generate de Reforma protestantă...

G. Bethlen figurează printre cei 28 de principi ai Ardealului, lângă cei 78 de voievozi și 25 de guvernatori (între anii 1111-1867)...

Împăratul austriac Leopold I (1658-1705), rege al Ungariei (1655-1705)

Cât de rău ne-a fost sub turci, știm, dar ceea ce se știe mai puțin este aceea că, după înfrângerea lor sub zidurile Vienei (1683) și “ridicarea capului” austriecilor în Europa, românii din Ardeal s-au sprijinit pe Viena, în lupta cu ungurii, fără însă a-și da seama de la început că, de fapt, Imperiul habsburgic i-a asigurat Ungariei o dominație de clasă în Ardeal “mai bine decât și-ar fi putut-o asigura singură”. Practic, înțelegând pe deplin că ne-am confruntat cu dominația feudală “cea mai gravă”, reputatul academician Mircea Păcurariu sintetiza: “jugul de lemn” al otomanilor s-a schimbat cu “jugul de fier” al austriecilor! Astfel, “noul jug” al Ardealului a avut, din nou, o adâncă rațiune religioasă: în secolul al XVII-lea asistăm la o revigorare a catolicismului Romei papale și la un regres al calvinismului “născut” în Occident!

Oficializarea reacției “armatei catolice” în Ardeal, cu nelipsitele sale răpiri, întemnițări și prigoane, a început odată cu semnarea tratatului de pace de la Viena din 1686 (când se instituie protectoratul habsburgic în principatul autonom al Ardealului, acceptat imediat de Dieta din Ardeal, avându-l ca reprezentant pe principele guvernant M. Apafi), a continuat cu anexarea Ardealului la austrieci (1686) și recunoașterea de facto a acesteia (de către turci) prin tratatul de la Karlowitz, din 1699.

Noile reguli, internaționale l-au transpus pe împăratul austriac Leopold I în situația de a-și “dovedi” - și el - disprețul față de românii din Ardeal, de parcă aceștia nici nu ar fi existat, căci a emis o Diplomă leopoldină (cu titlu de Constituție până la 1867) prin care guvernatorul Ardealului, ales de Dieta din Ardeal și confirmat de Curtea din Viena, se obliga să le asigure, românilor, drepturi speciale “națiunilor” minoritare (maghiari, secui, sași) care se uniseră, de mai bine de 250 de ani, împotriva românilor majoritari! Români care, statornici în Ortodoxia cea atât de detestată și pedepsită de catolicii Vienei imperiale, și-au adus serviciile lor, în fața zbaterii pentru supremație europeană a Islamului, în a-i apăra pe creștini - este motivul pentru care, din îndemnul împărătesei austriece Maria Tereza, Ardealul românesc a fost ridicat, în 1765, la rang de Mare Principat.

Prof. COSTEL NEACȘU

Lasă un comentariu