Istoria ne învață că o națiune este puternică atunci când ea este ,,unită-n cuget și simțiri” și are în fruntea ei bărbați adevărați, care să-i simtă vrerea, care s-o îmbărbăteze, să-i de-a speranțe, să o înșiruie după ei și să o ducă la izbândă. Așa a fost dintotdeauna și așa va fi mereu veac după veac în toată istoria lumii, lecție pe care ar trebui s-o fi învățat până acum. Așa a fost și aici la noi, unde Tatăl Ceresc ne-a așezat pe această gură de rai de la începutul timpului, cu poruncă divină ca, din neamul acesta bun și răbdător, la cumpănă de vremi, mereu să se nască câte un bărbat care, cu vrednicia lui, să se pună în fața furtunii timpului și să izbutească în a-i ține piept, lăsând mai apoi urmașilor ca pildă de urmat vrednicia sa.
Astăzi trăim vremuri grele, încărcate de obidă, de griji, de negre silnicii, de lașități și trădări, de insulte și jigniri din partea vecinilor, de câte toate relele ce se revarsă acum pe capul bietului și răbdătorului popor român, care nu mai are de niciunde a căpăta o rază de speranță. S-a întinat vâna neamului acestuia bun, cinstit și milostiv, că s-a îndulcit cu tot felul de păcate, iar de o bună bucată de vreme, toți cei de deasupra noastră, fără deosebire, s-au depărtat de norod, făcându-și mai degrabă aici, pe pământ, raiul lor cel păcătos.
Unde suntem acum? Suntem din nou la cumpănă de vremi, numai că acum, nebunaticele noastre orgolii, neputința înțelegerii lecției istoriei, setea de putere ne-au întunecat mințile, ne-au dezunit ca niciodată, fiind la voia vânturilor istoriei. Iar acolo sus, la vârful puterii, ura, vrajba, lașitatea, trădarea și slugărnicia celor din fruntea țării ne-au făcut nemerniciții robi ai interesului altora, ce ne joacă cum o vor ei.
Ne merităm soarta pentru că nu am înțeles că doar unirea face putere, că demnitatea, libertatea, puterea și fericirea noastră stă în ea și că nu trebuie să o cerșim sau să ne-o dea alții. Până când vom înțelege acest lucru vom fi mereu frunze-n vântul mincinoaselor și mișcătoarelor vremi.
Anul 1824, an la fel ca toți ceilalți, trist și înglodat în nevoi, așa cum erau mai toți anii în împărăția de piatră a Apusenilor. Era, poate, în “vremea cireșelor” când în familia lui Alisandru Iancu din Vidra de Sus a fost bucurie mare. Venea pe lume încă un fecior, pe care tatăl lui l-a “înnobilat” cu numele de AVRAM Iancu, spre a-i purta noroc în viață. Nimeni nu bănuia atunci că ,,puiul” acela de moț va încerca peste câțiva ani să schimbe viața răbdătorului și atât de jertfitorului său neam românesc într-una mai bună, ca așa să aibă fiecare om, în scurtimea trecătoarei sale vieți, și puține clipe de fericire.
Tânărul Avram Iancu și-a petrecut copilăria alături de prunci și oamenii locului nașterii sale, căutând a înțelege și a birui de mic, strângând din dinți toate nevoirile vieții, sperând că odată și odată, mereu sărăcitul, înrobitul și atât de întristatul său neam moțesc va răzbi la lumină și va gusta și el, fie și numai pentru o scurtă clipă de trăire, din mierea vieții. Se poate că acesta să fi fost atunci crezul său, ca și al altora ca el, copii aflați la începutul vieții lor, de-atunci de când au putut vedea, pricepe și înțelege lumea din cuibarul în care Bunul Dumnezeu i-a pus spre a se naște.
La vârsta de numai 10 ani a plecat de acasă să se înnobileze prin învățătură, sorbind știința cu râvnă moțească din cărțile școlilor pe care le-a urmat la Câmpeni, Zlatna și mai apoi la Cluj, taine neprețuite pentru viață. La terminarea Facultății de Drept din Cluj, pentru a-și desăvârși studiile, s-a angajat pentru o scurtă vreme ca și ,,cancelist” la Tabla Regească din Tg. Mureș.
Șederea lui aici i-a dat prilejul de a intra în contact cu tinerimea română și maghiară ce începea să simtă deja în apropierea ei ,,mirosul” revoluției ce va urma să vină foarte curând. Ideile revoluției, în desfășurare deja în Europa, erau pe placul tuturor prietenilor săi români aflați la studii odată cu el la Tg. Mureș, ca: Petru Dobra, Vasile Fodor, Iosif Hodoș, Al. Papiu Ilarian, Ioan Oros și atâția alții care îi vor sta aproape în vremea cea viforoasă care va să vină. Dar spre regretul său, nu peste mult timp și-a dat seama că ideile și țelurile revoluției ce și-o doreau cu atâta ardoare și ei erau înțelese diferit de tinerimea maghiară față de ce își dorea tinerimea română.
Când Iancu și-a dat seama că diferențele de înțelegere între cele două etnii erau evidente și prea mari, mai ales în privința scopului urmărit între ei, simțind că libertate nu poate fi cucerită decât prin luptă cu ,,lancea lui Horia” în mână și că foarte curând ar putea să vină acea vreme norocoasă așteptată de tot neamul său, care să-i scape pe români din strânsoare jugului străin, el a purces de îndată spre apusenii lui dragi pentru a-i lămuri, a-i organiza și a-i ridica la luptă pe obidiții săi moți. Știind că nimic nu se obține fără luptă și jertfă și că hotărârile luate de el și de alții ca el acolo, pe Câmpia Blajului, trebuie apărate chiar cu prețul vieții, a înființat de îndată Legiunea “Auraria Gemina” și a numit prefecți din rândul oamenilor săi cei mai de încredere în toată zona dragului său Ardeal.
Cu timpul, faima câștigată cu jertfă și onoare pe câmpul de luptă l-au făcut cunoscut și mai apoi temut chiar de aliații săi. Parte din ei l-au părăsit, l-au trădat, l-au mințit, că prea era mare și ascultat de ai săi și prea stătea în calea unor planuri și înțelegeri neștiute, urzite în cancelariile imperiilor vecine. Cu timpul, tot mai rărit în oamenii ce au căzut pe câmpul de luptă și încercuit de trupele vrăjmașe, a rezistat în cetatea lui de piatră, ba a mai și împuținat și îngrozit pe vremelnicii stăpâni care îl doreau prins și ridicat în ștreang.
Dar soarta ce i-a fost hărăzită a vrut să fie altfel, așa că, după terminarea războiului, Iancu a luat de câteva ori drumul Vienei pentru a cere împăratului drepturi și dreptate, nu pentru el, ci pentru neamul său. A refuzat cu demnitate onorurile personale ce i s-au acordat, considerând că ele se cuvin a fi în totalitate date doar nației sale, lucru care a iritat măririle imperiale. A primit în schimb promisiuni deșarte, iluzorii, ceea ce i-au amărât sufletul său mare și bun. Înșelat în crezul său, dezamăgit și dezgustat de viață, trist și umilit, se retrage în locurile obârșiei sale.
Pierdut în nemărginimea gândului și al sufletului său, cu dorul arzător la nația lui pe care nu a putut să o vadă liberă și fericită, după ce a mai colindat o dată Ardealul său drag, Iancu se stinge din viață la 10 septembrie 1872. Țebea îl veșnicește, gorunul îi cântă amarul în tremurul frunzei, iar noi îl ținem nemurit în inimi ca icoană făcătoare de minuni, pentru că minuni a săvârșit el și tovarășii lui de luptă, în scurta sa viață.
Așa că, și acum, după 150 de ani de la trecerea lui la cele veșnice, nu uitați, voi, românii mei cei atât de nevoiți și răbdători, că va mai veni odată vremea Iancului, când se va face dreptatea cea de mult timp așteptată pentru toți și pentru toate câte a pătimit de-a lungul milostivului timp jertfelnicul nostru Ardeal, cu toți cei care viețuim aici, în cuibul veșniciei noastre, locul cel sfânt care este din timpuri străvechi Grădina Maicii Domnului.
Suntem încredințați că de aici va renaște nu peste mult timp lumea cea nouă care va fi mai bună și mai frumoasă, mai umană și mai plină de bucurii, cea care va fi cu adevărat sămânța veșniciei lumii noastre care va să vină.
Așadar, rugămu-ne Ție, Doamne, în fierbințeala unei lacrimi venită din adâncul sufletului nostru, să strângi laolaltă toată vrednicia bărbaților noștri cei mari făcători de înflăcărată și adevărată istorie: Mircea, Ștefan, Mihai, Cuza și pune din sufletele lor pe sufletele noastre, tărie și speranță, ca să nădăjduim că vom ajunge la limanul suferințelor celor de pe urmă. Și nu-l uita, Doamne, pe Avrămuț, fără de care pătimitul nostru Ardeal ar fi searbăd și fără de speranță. Că el, nemuritul nostru cel drag, și-a tras tăria din tăria moșilor și strămoșilor săi scoborâtori până în timpurile cele vechi, bătrâne șingloriate. Și bine-ai făcut, Doamne, că l-ai pus atunci pe el, cel cu suflet mare, bun și răbdător să stea în vâltoarea unor vremi nenorocoase, pentru a ne încerca încă o dată tăria și credința câtă ne-a rămas atunci.
Datori suntem, așadar, pentru toate vremile de acum înainte a nu-i uita pe ei, cei pomeniți mai sus, și a-i ține mereu minte ca icoane de suflet pe tâmpla țării, iar în cerurile Tale ca sfinte troițe veghetoare de conștiință pentru tot neamul nostru românesc.
MIRCEA ISTRATE, președintele Ligii Scriitorilor din Romania - filiala Mureș
NO, HAI!
Ce gânduri, Avrămuțe, îți umblă-n miez de noapte
Prin mintea ta-n avânturi de-atâtea chinuită,
Când munții tăi de piatră îți spun parcă în șoapte
Că e venită vremea aceea sorocită.
Așa că mi te pune în fruntea a lor tăi,
O cruce-ți fă și-o rugă la cerurile 'nalte,
Și-apoi porniți cu toții, din dealuri, munți și văi
Ca să-mi schimbați cea lume și toate celelalte.
*
Așa gândit-a Iancu în noaptea ceea lungă
Când toate-n a lui minte erau în căutări,
Când soarta lui de-acuma era ca să-mi ajungă
Jertfelnicul ce merge, pe-a neamului cărări.
**
Acum e dimineață, suflarea-i toată trează,
Iar bunii tăi tovarăși urcați în scări pe cai,
Speranța c-o fi bine pe toți îi luminează
Când tu îmi poruncit-ai norodului: NO, HAI!
MIRCEA DORIN ISTRATE
