Aceste trei expresii sunt oglinda stării de spirit a națiunii. Exprimă în mod real speranța, bucuria vieții de zi cu zi a românilor, felul în care ei privesc viitorul. E atâta resemnare, renunțare, deznădejde și dezamăgire în aceste cuvinte...
Să ajungi să te lași în voia sorții nu prevestește nimic bun. A alege să trăiești la întâmplare e trist. A alege resemnarea e înspăimântător. Viața de zi cu zi nu mai motivează pe nimeni să lupte pentru că.. luminița de la capătul tunelului s-a stins. Viitorul pe care mai marii acestei lumi ni-l pregătesc, ne duce în trecut. Pe român nu-l sperie potențialele întreruperi de curent care vor urma, nu îl sperie faptul că, practic, va ajunge de unde a plecat și, din nou, nu va putea cumpăra cele necesare unui trai relativ decent, pentru că s-a resemnat. A acceptat pentru că a înțeles că, din păcate, România nu mai este de mult timp o țară suverană și independentă, iar cei din conducerea țării cu salarii care arată ca un număr de telefon, sunt acolo pentru ei, nu pentru noi. Creșterile salariale promise, creșterea pensiilor, a alocațiilor și a altor indemnizații nu sunt bazate pe puterea statului român de a le susține din forțe proprii, din producții, exporturi etc., etc., ci din împrumuturi pe care urmașii noștri le vor plăti cu vârf și îndesat.
Tristă nu este recesiunea nedeclarată prin care trecem, multe țări au trecut prin așa ceva și cu eforturi reale au răzbit. Trist și absolut dezarmant este lipsa reală a unor planuri bine definite, a unor eforturi vizibile de a corecta, în timp, această situație. Adevărul e că salariile aleșilor ajung cu bine, în conturile lor, în fiecare lună, indiferent dacă le merită sau nu, dacă și-au făcut treaba pentru care sunt plătiți sau nu. Coborând din înălțimile funcțiilor de șefie, la viața noastră, a păturii sociale care mai alimentează și unge mecanismul economic al acestei țări, “EI” văd că lucrurile nu mai sunt atât de roz, dar, fie e prea târziu să facă ceva, fie nu știu ce să facă, fie, pur si simplu, nu le pasă. Toată “spuma” societății românești e ocupată cu comisii, subcomisii, ședințe, întruniri, dezveliri de statui și monumente, târguri de... orice, mai puțin găsirea soluțiilor ca România să iasă la liman. Adevărul e că patronii se lovesc de lipsuri, nu mai pot garanta salariile care oricum nu acoperă scumpirile mărfurilor alimentare (dacă reducem viața la a exista), apar neajunsurile, nemulțumirile, angajații se simt nedreptățiți și uite așa apare un cerc vicios care creează, alimentează și susține: “În fine! Asta e! Ce-o fi... o fi!” care sunt egale cu “Am obosit”.
Știm cu toții..., creșterea salariilor, a pensiilor nu sunt soluții, chiar dacă fiecare dintre noi ne mulțumim cu fărâmiturile de la masa bogaților, cu iluzia că vom reuși să ne acoperim cheltuielile și să mai dormim cât de cât liniștiți încă o săptămână, maxim, până vedem și înțelegem că fărâmiturile sunt acoperite de noile prețuri ale morcovilor, cartofilor, pâinii, laptelui și chiar a apei curente.
Probabil că România ar trebui resetată, înainte ca cineva să apese tasta DELETE! Mai exact, ar trebui pornit de la zero și regândit, rescris și reconstruit totul, începând de la propria noastră conștiință, de la patriotismul strict electoral și de la așa-zisa grijă a persoanelor de pe scaune înalte și foarte îndepărtate de realitatea românilor, față de România... înainte ca cineva să ne șteargă, cu totul, din rădăcini.
Știți cum se spune: “Nimeni nu e atât de sărac să nu poată promite”. Ei bine, cineva, câțiva (mulți) ne fac promisiuni. Cu concretul stăm mai rău. Cu... deschiderea unei fabrici sau măcar a unui atelier, cu salvarea unui combinat și refuzul de a vinde industria, de resuscitarea agriculturii nu se ocupă nimeni. Nu, cei mulți care promit, sunt angajați în urma cortegiului funerar al României. Probabil că și la groapa României vor tăia vreo panglică inaugurală.
Avem analiști, specialiști, experți, strategi, avem politicieni, avem comisii, avem partide, avem guvernanți, miniștri și președinte... cam cât pentru 3 țări..., în toate emisiunile televizate la care participă sunt îngrijorați pentru soarta țării, vor binele națiunii, înțeleg grijile și nevoile românilor, dar România e în continuare pe ducă, e decimată, înghițită și dispare într-un ritm de speriat. Adică, din ce în ce mai repede. Probabil că în culisele studiourilor TV, în spatele camerelor, pe holurile instituțiilor cu titluri pompoase și din confortul conturilor pline, și ei spun: “În fine! Asta e! Ce-o fi... o fi!”
ANTONELA DUMITRACHE
