APUSUL DEMOCRAȚIEI?

Distribuie pe:

S-ar putea spune că noul coronavirus, cu toate variantele lui, nu a infectat doar oamenii, ci și democrația. Iar cum democrația suferă de ani buni și de alte boli grave, adevărate comorbidități, ea a intrat în agonie. Unii cred că asistăm la ultimele clipe ale acestei venerabile doamne. Dar dacă moare democrația, cu ce o înlocuim? Iar dacă e să o salvăm, cum putem proceda?

Un raport al Institutului Internațional pentru Democrație și asistență electorală din Stockholm (IDEA), publicat în noiembrie, afirmă că “numărul de țări care suferă de «eroziune democratică» nu a fost niciodată la fel de mare ca acum", regresele putând fi observate mai ales în domenii precum drepturile omului, libertatea presei și independența guvernamentală și judiciară. “De fapt, 70% din populația globală trăiește în prezent fie în regimuri nedemocratice, fie în țări aflate în declin democratic", se arată în raport. Toate aceste concluzii amare se bazează pe examinarea tendințelor democratice din 2015 și pe o analiză a 165 de țări în 2020 și 2021.

Concluzii similare se regăsesc și în Raportul secretarului general al Consiliului Europei din 2021 privind starea democrației, drepturile omului și statul de drept în Europa, care a constatat “un grad clar și îngrijorător de regres democratic", agravat de pandemie.

Situația nu se prezintă mai bine nici în SUA, considerate un etalon al democrației. 66% dintre respondenții unui sondaj CBS au apreciat că democrația din SUA este amenințată. Iar potrivit unui alt sondaj, realizat de “Washington Post", în colaborare cu Universitatea din Maryland, până și “mândria" americanilor în legătură cu democrația lor a scăzut în mod dramatic, de la 90%, în 2002, la doar 54%.

Care este alternativa la democrație?

Din cauza viciilor și păcatelor ei, deloc puține la număr, democrația are astăzi tot mai puțini fani. Dar răsfoind cărțile de istorie, constatăm că soluțiile alternative descoperite de oameni în decursul mileniilor n-au fost prea multe. Simplificând lucrurile, cei care renunță la democrație se confruntă fie cu anarhia (măcar până se așează lucrurile), fie cu o formă sau alta a dictaturii. Indiferent că aceasta e luminată sau nu, ea presupune o libertate restrânsă. Mai puține drepturi. Mai multe abuzuri, în fața cărora oamenii nu mai au cum să ridice scutul justiției. Dar poate cel mai grav e că în cazul lor regulile de bază după care se guvernează statul nu mai sunt stabilite atât de vreo lege fundamentală, cât de toanele unei singure persoane.

Un exemplu este Fidel Castro. Care a ajuns într-o bună zi la concluzia că salvarea pentru Cuba, puternic strâmtorată din punct de vedere economic, este reprezentată de trestia de zahăr. Așa că a decis în 1970 ca țara să atingă o recoltă record de 10 milioane de tone. Această decizie aberantă a fost urmată de o alta, încă și mai trăsnită: cum era nevoie de multă forță de muncă, Fidel Castro i-a trimis la muncile câmpului pe cubanezii din toate sectoarele economiei. Ba chiar și pe guvernanți. Rezultatele au fost dezastruoase. Probleme majore de procesare au redus recolta finală la doar 8,5 milioane de tone, iar producția a scăzut în multe alte sectoare ale economiei, lăsate de izbeliște pe întreaga durată a campaniei agricole.

Însă problema dictaturilor nu este doar aceea că nimeni nu poate contesta o decizie luată la vârf, indiferent cât de greșită ar fi ea. Dictaturile pot avea în frunte oameni cruzi ca Hitler și Stalin, care au masacrat milioane, fără să clipească. Ori oameni crescuți într-un turn de fildeș, ca Kim Jong-un, care a preluat puterea într-o manieră dinastică și se joacă cu rachetele balistice cum se jucau odinioară băieții cu soldățeii de plumb. Și care conduce o țară care a ajuns să întreacă în grozăvie toate lumile distopice închipuite vreodată de cei mai tenebroși autori de science-fiction.

Există, ce-i drept, și forme mai “echilibrate" ale dictaturii, pe care le întâlnim de exemplu în China sau Rusia, state cu proporții uriașe, care au fost dintotdeauna guvernate cu o mână de fier. Iar unii se întreabă dacă în cazul lor s-ar putea măcar proceda altfel. Dar chiar și așa, trebuie să recunoaștem că nu mulți aspiră să trăiască vreodată acolo.

Muza ateniană: cum arăta democrația la începuturile ei

Așchia a sărit foarte departe de trunchi în ceea ce privește democrația. Deși ne-a fost inspirată de vechii greci, ei o aplicau într-o manieră de neînchipuit din perspectiva contemporanilor noștri. Celebra democrație ateniană nu era de exemplu nici pe departe “politically correct". Întregi categorii erau excluse de la procesul decizional. Sclavii. Străinii care locuiau în Atena. Ba chiar și femeile. Practic, singurii care aveau un cuvânt de spus în privința treburilor cetății erau cetățenii atenieni adulți de sex masculin. O minoritate reprezentând doar 10%-20% din totalul locuitorilor Atenei. Dar care avea parte de o educație destul de solidă.

Și în privința modului de funcționare a democrației ateniene există diferențe majore, față de sistemul actual. Membrii Sfatului celor 500, un fel de senat al zilelor noastre, care deliberau asupra intereselor orașului-stat, nu erau aleși, ci trași la sorți. Însă deasupra Sfatului era adunarea poporului (Eklessia), în care orice cetățean putea vorbi indiferent de poziția socială, putea lua parte la dezbateri și influența prin vot cursul deciziei politice.

În plus, Atena era un oraș care număra doar câteva sute de mii de persoane. Ca un orășel de provincie din zilele noastre, unde vorba umblă repede și toată lumea se cunoaște cu toată lumea. Iar într-un oraș mic, cei responsabili n-au unde să se ascundă. Ei pot fi mai ușor trași la răspundere de concetățenii nemulțumiți. Ceea ce se și întâmpla în Atena, uneori chiar într-o manieră violentă, grecii fiind cunoscuți pentru temperamentul lor aprig.

În loc de concluzie

Democrația de astăzi nu mai este desigur una a comunităților mici și a unei societăți străine de principii precum corectitudinea politică, atât de la modă în zilele noastre. Și nici nu se poate reveni vreodată la ce-a fost. Însă, așa cum ne-a inspirat odinioară, poate că vechiul model atenian ne poate cumva sluji și astăzi drept muză. Dar cum? În loc de răspuns, putem pune alte câteva întrebări ajutătoare. De pildă: poate fi reajustată democrația la noile realități, cum ar fi pandemia? Probabil că da. De exemplu, prin referendumuri, în care cetățenii de rând să tranșeze problema, optând pentru o strategie sau alta.

Dar cum se pot depăși celelalte provocări, cele sistemice, cu care se confruntă democrația încă dinainte de începerea pandemiei? Un răspuns simplu la această întrebare nu există. Dar poate că nu vom putea asista la o recalibrare a democrației, la trecerea ei la un nivel superior, decât atunci când se va produce și o schimbare de mentalitate, care să o facă posibilă. Și care ar putea decurge dintr-o altă întrebare, cât se poate de simplă, și la care vechii greci au răspuns deja indirect în urmă cu peste 2.000 de ani: au cei needucați capacitatea de a dirija societatea în direcția cea bună? Au ei capacitatea de a înțelege în profunzime cum funcționează sistemul politic și de a alege cu cap, și nu în funcție de vreo emoție trecătoare sau un kilogram de făină? E o întrebare incomodă, spinoasă și profund “incorectă din punct de vedere politic". Dar e totuși o întrebare care poate merită pusă.

ALINA OLTEANU Revista Capital nr. 2 - 2022

Lasă un comentariu