Constantin Brâncuși a trăit și a lucrat aproape șase decenii în “orașul-luminilor” de pe Sena și, indiscutabil, a avut contact, direct sau indirect, cu muzica secolului XX.
Marcel Mihailovici, muzician complex, care a avut șansa providențială de a trăi în intimitatea a doi coloși, George Enescu și Constantin Brâncuși, mărturisea că aceștia, deși știau unul de altul, contacte directe n-au avut. Enescu știa că Brâncuși este “unul din rarele faruri ale plasticii mondiale, însă nu-l pătrundea mai mult decât pe Matisse sau Bonard”. Pentru Brâncuși, George Enescu era “muzicianul erudit și complicat la al cărui lucru, la a cărui gândire el n-avea acces”, după cum nu avea acces nici la Michelangelo, despre care spunea cu umor: “c'est du biftec en delire”.
În anul 1905 Brâncuși făcea parte din Cercul studenților români din capitala Franței, împreună cu George Enescu, Traian Vuia, Aurel Vlaicu, H. Coandă. N. Dărăscu, Camil Ressu ș. a. Să nu fi schimbat vreo vorbă între ei cei doi artiști la întâlnirile lor în cadrul Cercului studenților români?
Se pare că marele Brâncuși s-a apropiat mai puțin de muzica simfonică. O cunoștea în schimb pe cea populară. Era prieten cu folcloristul Constantin Brăiloiu, care-i aducea discuri de muzică românească, africană, ungurească. De melodiile românești Brâncuși era realmente încântat. Marele folclorist Constantin Brăiloiu l-a inițiat pe Brâncuși în anumite direcții ale muzicii populare; acesta rămânând întotdeauna foarte aproape de ce era popular, fie că era vorba de muzică, de poezie sau altceva. După orele de lucru în atelier, frecventa teatrul popular, din care îl atrăgea mai ales latura fantastă. La teatru nu uita să ia bilet și pentru cățelușa Polaire.
Singurul muzician modern acceptat de Brâncuși a fost Erik Satie, compozitor de orientare antiwagneriană și antiexpresionistă care, în curbele sale muzicale, avea într-o oarecare măsură contacte cu simplitatea liniilor brâncușiene. Nu s-a dus niciodată la vreun concert în afară de concertele lui Satie. Așa se face că ideile din Socrate, cioplit în 1922 de Brâncuși (prin gaura din capul lui trece știința omenirii), se întâlnesc ideile din Socrate, oratoriul dramatic pe fragmente de Platon, compus de Satie, caracterizat de V.G. Paleolog drept “muzică statuară”. Nu întâmplător, Satie îl poreclise pe Brâncuși “micul meu Socrate”. Poate fi socotit Brâncuși un alter-ego al lui Socrate? În studiile de muzicologie sculptura este socotită ca fiind “muzică în nemișcare”, iar muzica “sculptură în desfășurare”.
Marele sculptor a fost, așadar, și un meloman de o anumită structură, care a selectat din muzică numai ceea ce s-a potrivit sensibilității sale artistice. Pe acel “paysan du Danube” fără educație modernă - el era însăși expresia naturii sale ce avea o “noblețe rurală”- îl găsim în Impasse Ronsin l1 din inima Parisului și în alte ipostaze muzicale: interpret, pedagog, teoretician și colecționar de muzică. Se știe că, atunci când era băiat de prăvălie la Ion Zamfirescu din gara Craiovei, din ambalajele mărfurilor aduse a construit o vioară, la care cânta melodii populare. De aici a fost îndrumat și ajutat să meargă la Școala de arte și meserii din Craiova, unde - mărturisea el - “s-a născut a doua oară”.
În atelierul de la Paris avea două viori construite de el. Când Erik Satie venea la cină, el pregătea și mâncăruri, cu mare artă - acesta cânta la vioară melodii românești, acompaniat la cealaltă vioară de către compozitorul Marcel Mihailovici. Stăteau ore în șir la masă și consumau licori bachice.
Pentru Brâncuși era încântător că, în astfel de împrejurări, nu se vorbea niciodată despre artă. De multe ori, după ce cânta cu vioara, începea să joace ca un urs după dibla lui Marcel, spre uimirea și bucuria lui Satie, care se simțea în al șaptelea cer, afirmând cu entuziasm: “Ei bine ,o să mă naturalizez român, fiindcă tot ceea ce este românesc este desăvârșit”.
Ca dascăl la Biserica Română, Brâncuși a realizat un antifonar, în care a notat o gamă inventată de el. Neștiind să citească o partitură, născocește niște semne după care cânta. Antifonarul l-a dăruit prietenului său, compozitorul Marcel Mihailovici.
În atmosfera spirituală a Parisului, marele sculptor avea și alți prieteni muzicieni, între care: Ion Croitoru, Dimitrie Cuclin, Teodor Șaliapin, Paul Robeson, Vera Moore, Hanrry Brauner, Maria Tănase...
A cunoscut sau nu Brâncuși și muzica clasică? Jaquline Matisse Moner a frecventat atelierul lui Brâncuși între anii 1919-1951. Sculptorul i-a mărturisit că din toată muzica clasică “l-a iubit pe Mozart, el fiind cel mai firesc și spontan”.
Părintele sculpturii moderne avea o bogată și interesantă discotecă cu discuri cumpărate sau aduse cadou de la prieteni. “De la Șaliapin până la cântecele populare, apoi de la Armstrong și Elington, toate însă colbuite”, așa cum nota în însemnările sale J. Matisse.
Discoteca brâncușiană, depusă la Muzeul de Artă Modernă, Centrul “Georges Pompidou”, cuprinde două sute de plăci cu înregistrări celebre din A. Gabrielli, Palestrina, Orlando di Lasso, Monteverdi, Bach, Rameau, Händel, Mozart, cântece liturgice avându-l ca solist pe Șaliapin, melodii grecești și altele. Muzica modernă și contemporană este reprezentată prin Igor Stravinski (“Le sacre du printemps” & “Petrușka”), Bela Bartok și, bineînțeles, compozițiile lui Eric Satie, folclor românesc, african, și al altor popoare. Marele artist asculta muzica printr-un gramofon modificat anume de el, instalat într-un fel de scorbură de piatră, având o stranie rezonanță.
În revista de avangardă “Integral”, condusă de pictorul M. H. Maxy (1926), compozitorul și prietenul său Marcel Mihailovici tipărește o pagină cu portative și note muzicale dedicate artistului. De asemenea, același M. Mihailovici a compus “Cântece și jocuri pentru canto și pian” pe versuri populare din culegerea lui G. Dem. Teodorescu (1924), dedicate sculptorului care iubea cu frenezie muzica și dansul popular românesc. Interesant, cântecele și jocurile pentru canto și pian n-au fost niciodată ascultate de Brâncuși. A surâs și i-a spus lui Mihailovici: “Ștrengarule, îmi faci curte!”
În simplitatea și modestia lui specific românească, Brâncuși nu vroia să știe de glorie, de mondenități. Nu-i plăcea publicitatea. Când criticul Florin Velș i-a propus să facă o carte despre el, acesta i-a răspuns prompt: “Cum asta, ce, am murit? Te rog să ieși, domnule. Vei scrie o carte despre mine când voi fi murit”. Lui Brâncuși îi era teamă de imixtiunea altor arte în munca lui. Îl acceptă pe Joyce, îi face portretul, dar nu citește decât câteva pagini din “Ulyisses”. Îi plăcea să citească dicționarele. A rugat pe Marcel Mihailovici să-i cumpere un Larousse. Trăia într-un univers foarte personal, o oază a sihăstriei sale românești în Impasse Ronsin din inima Parisului. Un amestec de om primitiv și de om extrem de rafinat. De aici și firea lui contradictorie, interiorizată și paradoxală.
Cu ecouri sau idei din domeniile fascinante ale Eutherpei, Brâncuși a realizat o sculptură în marmură pentru mormântul cățelei Polaire, ucisă de o mașină, pe care a numit-o “simfonie neisprăvită”. Nu excludem ipoteza potrivit căreia pianista Vera Moore, din Noua Zeelandă, o devotată prietenă a sculptorului, să-i fi cântat acorduri divine din “Neterminata” lui Fr. Schubert sau alte piese din muzica precalsică, clasică, romantică ori modernă.
Pornind de la certitudinea brâncușiană “Eu am făcut piatra să cânte pentru umanitate”, socotim că opera sculpturală a lui Brâncuși este o vastă simfonie cu sensuri și semnificații imortalizate pentru veșnicie. Inspirat din simplitatea spațială a formelor și a înțelesurilor filozofice pe care acestea le conțin, Aurel Stroe a compus “Arcade”, iar Tiberiu Olah “Poarta Sărutului” și “Coloana Infinitului” (muzică și balet).
Se știe cu câtă plăcere a primit propunerea de a realiza Ansamblul sculptural de la Târgu-Jiu. Stăpânit de o deosebită voluptate, Brâncuși afirma: “Nu vă pot spune cât de fericit sunt să pot face ceva la noi în țară. Duceți-vă la noi, în România, să vedeți oamenii, locurile... Duceți-vă să vedeți ce am putut eu să realizez la Târgu-Jiu...Priviți până când veți vedea!”
Meditând în fața celebrului Ansamblu Sculptural de la Târgu-Jiu, parafrazându-l pe Brâncuși însuși, am putea spune: Priviți până ce veți auzi ritmurile, melodiile și armoniile telurice și astrale ale acestor opere nemuritoare!
MARIN I. ARCUȘ, Echipa Gorjeanul
