Era odată o insulă unde locuiau toate emoțiile și toate sentimentele omenești. Conviețuiau acolo, bineînțeles, teama, ura, înțelepciunea, iubirea, neliniștea. Într-o zi, Cunoașterea i-a reunit pe toți locuitorii insulei și le-a spus: - Am o veste proastă pentru voi, insula se va scufunda. Toate emoțiile care trăiau pe insulă au spus: - Nu, cum se poate! Doar trăim aici dintotdeauna! Cunoașterea repeta: - Insula se scufunda - Dar nu e posibil! Poate te înșeli. - Eu nu mă înșel niciodată, lămuri cunoașterea. Dacă vă spun că se scufundă, înseamnă că se scufundă. - Dar ce o să facem acum?, întrebară ceilalți. Atunci Cunoașterea răspunse: - Bine, faceți ce vreți, dar eu vă sugerez să căutați o cale de a părăsi insula... faceți o barcă, un vapor, o plută sau ceva pentru a putea pleca, pentru că acela care rămâne se va scufunda odată cu insula. - Nu ai putea să ne ajuți?, au întrebat cu toții, pentru că aveau încredere în judecata sa. Nu, spuse Cunoașterea. Prevederea și cu mine am construit un avion și, după ce termin ce am să vă spun, zburăm până la insula cea mai apropiată. Emoțiile au întrebat: NU! Chiar nu! Și noi? Acestea fiind spuse, Cunoașterea s-a urcat în avion, împreună cu tovarășa sa, luând ca pasager clandestin Teama, care, nefiind fraieră, s-a ascuns în avion și au părăsit insula. Toate emoțiile s-au apucat să construiască o barcă, un vapor, un velier... toate... în afară de Iubire. Pentru că Iubirea era atât de legată de fiecare lucru de pe insulă, încât a spus: - Să părăsesc insula asta... după tot ce am trăit aici... Cum aș putea eu părăsi eu copacul acesta, de exemplu? Ahhh... avem atâtea lucruri în comun. Și, în timp ce fiecare se ocupa să construiască un mijloc de transport pentru a pleca, Iubirea s-a urcat în fiecare copac, a mirosit fiecare trandafir, s-a dus până la plajă și s-a trântit în nisip, cum obișnuia să facă alte dăți; a atins fiecare piatră și a vrut să creadă, cu ingenuitatea pe care o are Iubirea: “Poate se scufundă puțin, și apoi...” Dar insula...insula se scufunda tot mai mult. Desigur, Iubirea nu se putea gândi să construiască ceva pentru că era atât de îndurerată încât, nu putea decât să plângă și să geamă din cauza pierderii suferite. Și a atins pietricelele încă o dată, și încă o dată, s-a trântit în nisip și încă o dată și-a udat picioarele. - După atâtea lucruri pe care le-am trăit împreună...îi spuse insulei. Și insula s-a mai scufundat puțin... până când, în cele din urmă, a rămas numai o bucățică din ea. Restul fusese acoperit de apă. Iubirea și-a dat seama în acel moment că insula se scufunda cu adevărat și înțelese că, dacă nu reușea să plece, Iubirea avea să dispară pentru totdeauna de pe fața pământului. Astfel încât, printre băltoace, s-a îndreptat către faleză, care era partea cea mai înaltă a insulei. S-a dus cu speranța de a vedea de acolo pe vreunul dintre tovarășii săi și să-l roage să o ia cu el. Scrutând marea, văzu barca Bogăției, îi făcu semn, iar Bogăția se apropie puțin de faleză. - Bogăție, tu, care ai o barcă atât de mare, nu mă iei și pe mine până la insula vecină? Bogăția i-a răspuns: - Sunt atât de încărcată cu bani, bijuterii și pietre prețioase, încât nu mai am loc și pentru tine. Îmi pare rău, a spus ea și și-a continuat drumul, privind marea și a văzut Vanitatea venind într-o barcă frumoasă, plină de podoabe, cristale, marmură și zorzoane, de toate culorile, care atrăgeau privirea. Iubirea s-a îndreptat puțin și a strigat: - Vanitate... C... ia-mă cu tine. Vanitatea a privit-o pe Iubire și i-a spus: - Mi-ar face mare plăcere să te iau, dar... uită-te la tine... ești atât de urâtă, murdară și dezordonată... scuză-mă, dar mi-ai murdări barca, a spus Vanitatea. Și a plecat. Și apropiindu-se o barcă foarte mică, ultima, cea a Tristeții: - Tristețe, sora mea, îi spuse, tu care mă cunoști atât de bine, sigur o să mă iei cu tine, nu-i așa? Iar Tristețea i-a răspuns: Eu te-aș lua, dar sunt atât de tristă, încât prefer să merg singură, și fără alte cuvinte, a plecat. Iar Iubirea, biata de ea, și-a dat seama că din cauză că rămăsese atât de legată de acele lucruri pe care le iubea atât de mult, avea să se scufunde în mare și să dispară. Și s-a așezat pe ultima porțiune de uscat rămasă din insulă, ca să aștepte finalul...Când, dintr-o dată, auzi pe cineva care fluiera: - Pst, pst... Era un bătrânel, care îi făcea semn de pe barca cu vâsle. Iubirea spuse: - Cu mine vorbești? - Da, da, spuse bătrânelul, cu tine. Vino cu mine, te salvez eu. Iubirea l-a privit și i-a spus: Uite, ideea este că am rămas ca să... - Înțeleg, a spus bătrânelul, fără să o lase să termine, urcă-te, am să te salvez. Iubirea s-a urcat în barcă și amândoi au început să vâslească, pentru a se îndepărta de insula, care într-adevăr s-a scufundat câteva minute mai târziu, dispărând pentru totdeauna. Când au ajuns la cealaltă insulă, Iubirea și-a dat seama că rămăsese în viață, că avea să continue să existe datorită acelui bătrânel, care, fără să spună un cuvânt, plecase la fel de misterios precum apăruse. Atunci Iubirea a dat peste Înțelepciune și i-a spus: - Eu nu-l cunosc, iar el m-a salvat, cum e posibil? Toți ceilalți nu înțelegeau că rămăsesem singură pe insulă, el m-a ajutat, iar eu nu știu nici măcar cine este... Înțelepciunea a privit-o în ochi și i-a spus: - El este Timpul. Și Timpul, Iubire, este singurul care te poate ajuta, când durerea unei pierderi te face să crezi că nu poți merge mai departe.
AUREL VÂGA
Sursa: Calea lacrimilor
