RETRAGEREA DIN 24 AUGUST 1944
În liniștea de mormânt din acea seară, am ațipit câteva clipe. Am fost trezit de un curier de la Comandament care mi-a șoptit la ureche: RETRAGEREA! RETRAGEREA! Și cu asta el a plecat mai departe, fără să-mi spună unde să mergem și acolo ce să facem.
Am ajuns până aproape de comuna Oglinzi. Nici ai noștri și nici rușii nu se mai avântau în luptă ca altă dată. Toți așteptau un ARMISTIȚIU despre care se vorbea tot mai mult în ultimul timp. Zvonurile ce priveau atașarea României de țările aliate cu Uniunea Sovietică și ruperea legăturilor de prietenie cu nemții, făcuse să slăbească, în oarecare măsură, vigilența militară. Nimeni nu mai era convins de justețea luptei noastre împotriva rușilor. Toți ne gândeam la Dictatul de la Viena prin care a fost ruptă din frumoasa și mândra noastră țară jumătate din scumpul nostru Ardeal.
Pe la sfârșitul lunii iulie, unitatea noastră a fost scoasă de pe linia întâi și adusă în comuna Pipirig pentru REFACERE. Apoi, am ocupat poziție de luptă pe malul Siretului.
Sătenii de acolo spuneau că se întoarce regele Carol al II-lea, prin Ucraina, împreună cu americanii și englezii.
La 24 august, nemții au aruncat în aer marele pod de beton de peste Siret. De pe malul celălalt, prin difuzoare, rușii ne îndemnau să depunem armele, să ne predăm lor. “TOȚI ROMÂNII VEȚI PLECA ACASĂ!” Ofițerii noștri au început să-și rupă galoanele de pe umeri și căutau disperați ostași care cunosc limba rusă. “Nu vă mai trebuie sași care să cunoască nemțește?” îi ironizam noi.
Când bucătarii au pus carnea la fiert, ne-am trezit lângă noi cu trei călăreți sovietici. “Ceasî est?” și pe un ton prietenos ne-au cerut să le dăm lor toate ceasurile pe care le avem. Mulțumiți de această captură de război, au plecat. După ei, au dat năvală trupele sovietice de ocupație, în mașini mici de teren, în camioane sau călare pe cai mici și iuți și ne-au ordonat să aruncăm armele și muniția.
Sovieticii erau deosebit de entuziasmați și erau bucuroși când vedeau cum soldații români își aruncă armele în toate părțile. Pe ambele laturi ale drumului nu vedeai altceva decât arme și muniții sau alt echipament de război, aruncat la întâmplare. A fost părăsit și convoiul de căruțe cu lăzile de campanie ale corpului ofițeresc. Săteni din jur, săraci din orașul Roman, camarazi de-ai mei și chiar eu, ba și câte un militar rus înarmat am jefuit de acolo tot pe ce am putut pune mâna.
Atunci m-am gândit că sovieticii trebuiau să ne lase înarmați și să ne îndreptăm spre frontul din Apus, împotriva fascismului, pe care îl uram de moarte de când ne-au ciuntit hotarele țării noastre, adică a Ardealului de Nord, prin Dictatul de la Viena.
Am ajuns în orașul Roman pustiu. Pe toți militarii români ne-au înghesuit într-o cazarmă. Peste zi ne puneau la ceva munci, dar ne lăsau liberi să mergem în oraș, cu condiția ca seara să ne întoarcem în dormitor. De la soldații care au păstrat monetăria batalionului, am avut bani pentru cumpărături.
Viața din captivitate devenea din ce în ce tot mai apăsătoare. Ne întrebam unii pe alții ce se va întâmpla cu noi când vom scăpa de aici sau ce vor să facă rușii cu noi.
Într-una din zile am fost anunțați că vom fi vizitați de un ofițer român care ne va clarifica situația noastră.
La apariția colonelului român, am luat poziție de drepți.
“Mă, voi sunteți prizonieri sau nu? Puteți pleca în oraș? (Daaa ...) Dar nemții pot să plece? (Nuuu ...) Ei, atunci, voi nu sunteți prizonieri!”
În fiecare dimineață ne sculam cu speranța că vom pleca pe frontul din Apus ca să îi fugărim pe hitleriști de pe teritoriul țării noastre și să ne reîntregim țara așa cum a fost ea înainte de Dictatul de la Viena. Speranțele noastre de luptă s-au spulberat când au fost aduși în lagărul nostru alte batalioane de vânători de munte ce fuseseră dezarmate. Numărul prizonierilor români din lagăr creștea continuu, concomitent cu criza de alimente.
MIRCEA GHEBOREAN
(Va urma)
