Născut într-o familie modestă din Ploiești, Take Ionescu reușește, prin propriile merite, să-și desăvârșească studiile, obținând titlul de doctor la Paris. Profesează avocatura și se înscrie în Partidul Național Liberal, pe listele căruia va fi ales deputat în 1884. Se remarcă prin talentul său oratoric, ceea ce îi va face pe contemporani să îl numească “Tăchiță gură de aur”, înscriindu-se astfel în seria de mari oratori români, de la Delavrancea la Titulescu.
Nu rămâne multă vreme la liberali: nemulțumit de politica pe care o considera prea autoritară a lui Ion C. Brătianu (poziție pe care o va păstra de-a lungul întregii sale cariere, ceea ce îi va provoca neajunsuri), Take Ionescu formează, pentru început, un grup disident, iar, în 1891, trece la conservatori, sub guvernarea cărora este cooptat ca ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, apoi ministru al Finanțelor. Spirit politic “neliniștit”, în continuă căutare a unei formule politice potrivite caracterului și principiilor sale, Take Ionescu, nemulțumit de “bătrânii partidului”, se află la originea primei mari sciziuni din istorie a Partidului Conservator, fondând, în februarie 1908, Partidul Conservator-Democrat. Totuși, colaborarea dintre “takiști” și conservatori (“junimiști”) nu încetează, astfel că Take Ionescu și unii dintre membrii partidului său sunt cooptați, în perioada 1912-1913, în al doilea cabinet condus de Titu Maiorescu, Take Ionescu primind primul său portofoliu al Internelor, postură în care promovează o lege de reorganizare a domeniului.
Cariera diplomatică și-o începe prin participarea la Conferința de Pace de la București, care a încheiat Al Doilea Război Balcanic. La începutul Primului Război Mondial, se manifestă ca partizan al Antantei, dar și pentru neutralitatea României. În același timp, spirit realist și onest, își exprimă opinii nu tocmai optimiste, în articolul cu titlul “Cascada tronurilor”, “La Roumanie”, apărut la 24 august 1914, care merită citat pentru că previziunile sale, contrastând cu “optimismul patriotard” al celor mai mulți politicieni ai Marilor Puteri, se vor împlini în cea mai mare măsură, mai ales în ceea ce privește ororile ce vor fi antrenate de acest conflict ce va deveni global: “Acesta e război de cinci ani. Va intra Anglia, va intra Italia, vom intra noi și nu se poate să nu intre și America. Până și Japonia va intra. Va fi vai de omenire! Și vom vedea alte lucruri mari. Vom vedea multe tronuri prăbușindu-se; vom vedea născând atotputernicia Americii; vom vedea preponderența rasei anglo-saxone; vom vedea omenirea făcând un mare pas spre stânga, spre socialismul revoluționar... Va fi o cascadă de tronuri. Europa va fi republicană... Dar zguduirea generală va fi așa de formidabilă, că o sărăcie groaznică va stăpâni omenirea foarte mulți ani. Dintr-o criză vom intra într-alta...”. Trebuie să recunoaștem că previziunile, “avertizările” lui Take Ionescu se vor îndeplini ad literam. Totuși, clarvăzător, Take Ionescu prevede evoluții militare și politice ce vor avantaja România: “Dar de un lucru sunt sigur: că Aliații vor fi definitiv victorioși și că voi vedea cu ochii România Mare. Și ține bine minte: generația mea și a ta va vedea România Mare, dar nu va mai vedea zile bune!”.
Trecând peste antipatiile față de Ion C. Brătianu, față de situația deosebit de gravă în care se afla România, Take Ionescu acceptă să devină vice-președinte al guvernului condus de liderul liberal, format la 11 decembrie 1916. S-a spus că, după demisia acestui guvern, la 26 ianuarie 1918, “înfricoșat de urmările unei păci înrobitoare cu Puterile Centrale, Ionescu a preferat să plece în străinătate, la Paris”. Mai probabil este că el și-a dat seama că acolo putea face servicii mai mari României, devenind Președinte al Consiliului Național pentru Unitatea Românilor, creat la 20 decembrie 1918.
După Unirea din 1918, partidul condus de Take Ionescu, după mai multe schimbări de nume, devine Partidul Democrat (octombrie 1919), angajându-se alături de celelalte forțe politice în reformele care vizau modernizarea României Mari. În vederea realizării acestor țeluri și în domeniul politicii externe, alături de Nicolae Titulescu, acceptă să facă parte din guvernul condus de Alexandru Averescu, constituit în martie 1920.
Considerat, la acea perioadă, “cel mai autorizat reprezentant al diplomației românești”, Take Ionescu s-a consacrat, pe plan diplomatic, creării unui sistem de alianțe, din care mai făceau parte și Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia și Grecia, a unui bloc “de la Marea Baltică la Marea Egee”, care să se opună oricăror acțiuni revizioniste. Din păcate, contradicțiile existente între membrii acestei alianțe au făcut ca acest proiect să nu funcționeze cum se prevăzuse, astfel încât el a fost înlocuit cu acela al creării unui sistem de alianțe bilaterale între Cehoslovacia, România și Iugoslavia, cunoscut sub numele de “Mica Înțelegere” (“Mica Antantă”), în iunie 1921, care își propunea “să promoveze o largă colaborare cu toate țările, pe baza respectării independenței și suveranității naționale, a status-quo-ului teritorial consfințit prin Sistemul de Pace de la Versailles”. De remarcat că această inițiativă a constituit, în perioada imediat următoare Primului Război Mondial, o “premieră”, fiind cea dintâi alianță cu caracter regional, “care se baza pe Pactul Societății Națiunilor și urmărea să creeze un climat de pace și securitate în centrul și sud-estul Europei”, anticipând sistemul de alianțe căruia i se va consacra, cu același scop, Nicolae Titulescu, în anii următori. (...)
Se pare că, la sugestia regelui Ferdinand, Take Ionescu și-a dat demisia din fruntea Ministerului de Externe, iar guvernul Averescu și-a înaintat demisia. La 17 decembrie 1921, șeful statului l-a desemnat ca președinte al Consiliului de miniștri pe Take Ionescu. Din păcate, cum s-a întâmplat de atâtea ori în istoria politică a României, antipatiile personale au trecut, din nou, pe prim-plan. După tot felul de tribulații, Take Ionescu, nereușind să se bucure de sprijinul altor partide, prezintă demisia guvernului său, în urma votului de blam din Parlament, în ianuarie 1922, și, după șase luni, în Italia, contactează o febră tifoidă și se stinge, la numai 63 de ani...
Take Ionescu este și autorul câtorva lucrări cu acest profil, cele mai multe în sprijinul ideilor politice și diplomatice pe care le-a slujit. Unele au caracter de sinteze: “La politique étrangere de la Roumanie” (1891), “Chestiunea națională” (1893), “Politica instinctului național” (1916). Altele se referă la împre-jurările și evenimentele politice la care a participat în mod activ: “Constituirea Partidului Conservator-Democrat” (1908), “Pentru România Mare. Discursuri din război 1915-1917” (1919), “Mica Înțelegere” (1921).
Dr. ALEXANDRU POPESCU (Ziarul de Duminică, “Istorici și diplomați”)
