În urmă cu mai mult de un veac, în aula Universității din Cluj, care tocmai își deschidea porțile, în duminica de 3 noiembrie 1919, inaugurarea sesiunii de iarnă a cursurilor de Istoria antică și de Istoria artelor a fost marcată de dizertația profesorului Vasile Pârvan, intitulată “Datoria vieții noastre”. “A fost un eveniment de referință în memoria universității clujene. «Datoria vieții noastre» este un text grav, animat de un suflu romantic sau «postromantic», și, spre deosebire de un proiect anterior, din martie 1919, intitulat «Universitatea Națională a Daciei Superioare», cu abia câteva accente utopice. Foarte critic cu realitatea românească, politicianistă și aservită câștigului, Pârvan cere Universității să devină un mijloc de «purificare» și însănătoșire socială. «Purificarea» are și un al doilea sens după acela moral: după opinia marelui savant, condițiile istorice în care a trăit poporul român, ca supus, au creat pe sufletul național românesc o «carapace» de apărare, pe care Universitatea e menită s-o elimine prin educație, pentru a se ajunge la sufletul creator al nației.” (Marta Petreu)
140 de ani s-au împlinit, pe 28 septembrie 2022, de la nașterea istoricului Vasile Pârvan.
Personalitate de marcantă atitudine a perioadei interbelice, istoric, arheolog, epigrafist și eseist, Vasile Pârvan s-a născut la 28 septembrie 1882, în comuna Huruiești, Bacău, într-o familie modestă de cărturari rurali. Tatăl său, Andrei Pârvan, cu înaintași răzeși, era învățător, iar mama, Aristița Pârvan, născută Chiriac, se înrudea îndeaproape, pe linie maternă, cu filozoful Vasile Conta. “A urmat studii liceale la Bârlad, la Liceul «Gh. Roșca Codreanu» și apoi, între 1900 și 1904, studii universitare la București, la Facultatea de Litere și Filosofie, specialitatea Istorie și Filologie clasică. Putem deveni visători când examinăm lista profesorilor pe care i-a avut Vasile Pârvan, la începutul secolului trecut, la Universitatea din București: Grigore Tocilescu, Dimitrie Onciul, Ion Bogdan, Nicolae Iorga, Simion Mehedinți, Titu Maiorescu, Dimitrie Evolceanu, C. Rădulescu Motru.”
În timpul facultății, Vasile Pârvan a publicat primele sale articole de istorie și în 1904 și-a luat licența cu distincția Magna cum laude. În același an, a câștigat o bursă din partea Universității din București, pentru continuarea studiilor în Germania.
Și-a început activitatea de istoric cu lucrarea de doctorat “Naționalitatea negustorilor din Imperiul Roman” (1909, în limba germană), considerată de specialiști ca unul din cele mai bune studii despre dezvoltarea comerțului în antichitatea clasică. S-a preocupat îndeosebi de arheologie, preistorie și istoria civilizației greco-romane. “Întocmai ca arta, religia și filozofia, istoria este și ea o atitudine în fața lumii, a vieții” - spunea el.
A fost unul dintre fondatorii Institutului de Studii Sud-Est Europene (1913), dar și director al Muzeului Național de Antichități (1910-1927), profesor agregat la Sorbona și membru al Comitetului Internațional al Științelor Istorice din Geneva.
Din 1922, până în 1927, a condus Școala Română de la Roma, instituție pentru perfecționarea tinerilor arheologi și istorici, și a inițiat și condus apariția anuarelor acesteia “Ephemeris Dacoromana” și “Diplomatarium Italicum”, precum și prima serie a revistei “Dacia”.
Aici au studiat George Călinescu, trimis cu o bursă de profesorul Ramiro Ortiz, apoi Mircea Eliade, care și-a pregătit acolo licența despre Renaștere.
Vasile Pârvan a fost membru corespondent (din 1911), titular (din 1913), vicepreședinte (1921-1922) și secretar-general (1923-1927) al Academiei Române.
“Este părintele școlii arheologice românești, datorându-i-se nu numai primul plan de efectuare a unor cercetări arheologice pe plan național, ci și punerea lui în practică, prin săpături realizate într-o serie de cetăți și așezări din Muntenia și Dobrogea. În 1913 a descoperit ruinele cetății Histria, iar în 1914 a început campania de săpături pentru dezvelirea ei”. În scopul rezolvării problemelor legate de istoria Daciei, a organizat o serie de săpături sistematice, îndeosebi în stațiunile arheologice din a doua epocă a fierului. Pe baza rezultatelor parțiale ale săpăturilor a scris “Getica. O protoistorie a Daciei”, în 900 de pagini, apărută în 1926, prezentând istoria geto-dacilor din punct de vedere politic, economic, cultural și religios, și folosind pentru prima dată izvoare arheologice și numismatice din Dacia preromană.
Alte scrieri: “Studiu istoric” (1909), “Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco-roman” (1911), “Cetatea Tropaeum” (1912), “Începuturile vieții romane la gurile Dunării” (1923), “Dacia. Civilizațiile străvechi din regiunile carpato-danubiene” (1928).
“«Getica» făcea parte dintr-o proiectată trilogie pe care marele savant nu a mai reușit s-o termine. Dăruit trup și suflet multiplelor sale activități, pasionat de cercetările sale până la sacrificiul de sine, el și-a neglijat total sănătatea până într-acolo încât, în 1927, o apendicită banală s-a transformat într-o peritonită, care i-a fost fatală. Operația nu l-a putut salva și Vasile Pârvan s-a stins în plină forță creatoare, la 45 de ani, în 26 iunie 1927. «Getica» trebuia să fie urmată de o altă lucrare, «Dacia romană» și apoi de o a treia, «Protoistoria slavilor». Postum, a apărut - în 1928 - la Cambridge, și apoi, în 1937, în limba română, lucrarea neterminată «Dacia. Civilizațiile străvechi din regiunile carpato-dunărene», care ar fi făcut parte din trilogie, dacă Vasile Pârvan ar fi avut răgazul să o dezvolte.”
În semn de omagiu al muncii sale monumentale, Institutul de Arheologie al Academiei Române îi poartă astăzi numele.
“Unde sunt cei care nu mai sunt?”
Mariana Cristescu
