Motto: “Cu sabia n-a fost luată nici Bucovina de austriaci, nici Basarabia de ruși, ci prin fraudă.” (Mihai Eminescu, “Timpul”, 1 martie 1878)
“Glasul Bucovinei” - “organ de propagandă pentru unirea politică a românilor de pretutindeni” - a fost primul ziar românesc publicat la Cernăuți, la 11/22 octombrie 1918, de profesorul Sextil Pușcariu și alți patrioți bucovineni, înlocuind publicația “Czernowitzer Zeitung”. Editor și redactor responsabil era Dionisie Bejan. În primul său număr, din 22 octombrie 1918, articolul de fond, intitulat “Ce vrem?”, semnat de 14 intelectuali bucovineni, preciza aspirațiile românilor aflați sub dominația austriacă: “Vrem să rămânem români pe pământul nostru strămoșesc și să ne ocârmuim singuri, precum o cer interesele noastre românești. Nu vrem să cerșim de la nimeni drepturile care ni se cuvin”. Editat de Partidul Democrat al Unirii din Bucovina, în perioada 1918-1923, cotidianul era difuzat în Vechiul Regat, în Transilvania și în Basarabia.
Ne amintim că România intrase în Primul Război Mondial în vara anului 1916, alături de Antantă (Franța, Rusia, Anglia, Italia și SUA), urmărind Reîntregirea. “Pe noi ne poartă o putere providențială din țară în țară românească și ne-a adus și aici, în Bucovina, și ne va purta și mai departe, în Ardeal, și în toate părțile care au nevoie de noi, până când această Dacie va fi spălată de străinism și să spunem că cerem dezrobirea noastră prin unirea cu România.” (Pan Halippa).
“Desfășurarea primei conflagrații mondiale a adâncit și criza de structură a regimului dualist austro-ungar și a impus rezolvarea situației provinciilor locuite de către români, și anume, Bucovina și Transilvania. Bucovina a fost teatru de război, numeroși tineri fiind înrolați în armata austro-ungară, ceea ce a agravat suferințele locuitorilor săi. Totodată, ea a constituit un subiect al planurilor Vienei în încercarea de reorganizare a Imperiului pe baze federale. Lupta națională s-a radicalizat în provincie, în condițiile înfrângerilor suferite de Puterile Centrale. Numeroși ostași români din fosta armată austro-ungară, căzuți prizonieri în Rusia, s-au înrolat în detașamentele de voluntari care susțineau lupta pentru unitate națională. La 27 mai/8 iunie 1917 a sosit la Iași primul detașament de voluntari transilvăneni și bucovineni. “
În 7 noiembrie 1917 (25 Octombrie - pe stil vechi), izbucnește, în Rusia, Marea Revoluție Socialistă, eveniment (lovitură de stat???) în urma căruia bolșevicii, conduși de Vladimir Ilici Lenin și “finanțați de germani, au preluat puterea la Sankt-Petersburg” (capitala de atunci a Imperiului). Cu “sacii în căruță”, guvernul roșu își îndeplinește angajamentele față de germani și decide retragerea Rusiei din război, hotărâre unilaterală ce va determina și încheierea campaniei românești. România rămâne singură, înconjurată de dușmani. Cu toate acestea, Consiliul de Coroană din 19 noiembrie/ 2 decembrie 1917 decide continuarea războiului cu Puterile Centrale. Numai că, și acum, ca totdeauna, cei primiți cu bunăvoință și așezați de noi în capul mesei ne-au trădat: imediat a doua zi, generalul Scerbacov, comandantul trupelor ruse din România, propune germanilor un armistițiu, implicându-i și pe români. Așadar, la 26 noiembrie/ 9 decembrie 1917, România, deși victorioasă pe front, a fost silită să încheie armistițiul cu Puterile Centrale.
În plină revoluție bolșevică rusească, în Moldova noastră domnea haosul, unitățile militare ruse loiale încă țarului fiind dezarmate și neutralizate de revoluționari. La 9/ 22 decembrie 1917, trupele române intervin, pentru a liniști situația. În replică, “guvernul condus de Lenin ordonă, la 3 decembrie 1917, arestarea reprezentantului român la Petrograd, Constantin Diamandi, iar la 13/ 26 ianuarie 1918 ordonă ruperea legăturilor diplomatice cu România”.
“Cu acest prilej a fost confiscat Tezaurul României depus în 1917 în Rusia. O parte s-a reîntors în țară, în 1935, o altă parte în 1956, însă cea mai mare parte a rămas în Rusia sovietică.”
Practic, Pacea de la Brest-Litovsk, din 18 februarie/ 3 martie 1918, între Rusia Sovietică și Puterile Centrale, precum și intrarea trupelor germane în Ucraina lăsaseră România total descoperită. Între decembrie 1917 și mai 1918, au loc discuții pentru încheierea păcii între România și Puterile Centrale, în cadrul cărora ministrul de Externe al Austro-Ungariei, Ottokar Czemin, cu obrăznicia arhicunoscută, tipică imperialilor, cere, nici mai mult, nici mai puțin, înlăturarea regelui Ferdinand! La 25 ianuarie/ 7 februarie 1918, România primește un ultimatum din partea Puterilor Centrale, pentru încheierea păcii. Guvernul Ion I.C. Brătianu demisionează, se formează un nou guvern, condus de Alexandru Averescu, care va demisiona, la rându-i, urmat fiind de Cabinetul Alexandru Marghiloman.
După preliminarii la Buftea, la 24 aprilie/7 mai 1918, România este forțată să semneze Tratatul de pace de la București. O rușine! Țara noastră era obligată “ să retrocedeze Dobrogea de sud (Cadrilaterul) și să cedeze o parte a Dobrogei de nord Bulgariei, în timp ce restul regiunii, deși în proprietatea nominală a României, urma să rămână sub controlul Puterilor Centrale; să cedeze Austro-Ungariei controlul asupra trecătorilor Munților Carpați; să concesioneze, pentru 90 de ani, Germaniei, toate exploatările petroliere.” Din fericire, Tratatul nu a fost ratificat de Parlamentul României, și nici nu a fost promulgat de către Regele Ferdinand I.
Ulterior, prin Tratatul de la Versailles, au fost declarate nule toate aceste sinistre prevederi, dispozițiile nu au intrat în vigoare decât timp de șase luni, iar în octombrie 1918 înțelegerile au fost anulate de Cabinetul Marghiloman, România reluând ostilitățile, cu ajutorul armatei franceze conduse de generalul Berthelot. În ciuda impunerii Păcii umilitoare de la București din 1918, și a prezenței trupelor străine pe o mare parte a teritoriului național, România, redusă teritorial la Moldova, prin retragerea Armatei și a autorităților, continua să existe ca stat de sine stătător.
Prima provincie care s-a unit cu Patria-Mamă a fost Basarabia, pe fondul dezmembrării Imperiului Rus, odată cu proclamarea principiului autodeterminării. În ianuarie 1918 își proclamase independența Ucraina. Complet izolată, Republica Moldovenească și-a proclamat, la rândul său, la 4 februarie 1918, independența. La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Țării, care cuprindea reprezentanți ai tuturor naționalităților - 138 de deputați - a adoptat, cu majoritate de voturi, hotărârea Basarabiei de a se uni cu România.
În toamna anului 1918, situația românilor din Bucovina se înrăutățește vizibil. “Se vehicula teza anexării de către habsburgi, ca o ultimă soluție de salvare, a Bucovinei la Galiția, în timp ce Ucraina ridica pretenții de stăpânire asupra provinciei românești și amenința cu intervenția armată.”
Sextil Pușcariu și Iancu Flondor convoacă Adunarea reprezentanților populației românești din provincie. Acum și aici s-a decis unirea Bucovinei cu teritoriile locuite de români, din Austro-Ungaria.
“Congresul General al Bucovinei, întrunit joi 15/28 noiembrie 1918, în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuți, hotărăște, «în numele suveranității naționale, Unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei în vechile ei hotare, până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României»“.
În ziua următoare Congresului cernăuțean, Iancu Cavaler de Flondor, însoțit de 15 bucovineni, pleacă spre Iași, unde se aflau, în refugiu, Guvernul și Suveranul României, Regele Ferdinand: “Această Țară ți-o închinăm, Măria Ta, noi toți, nu numai urmașii vajnicilor luptători de pe vremuri, care n-au uitat niciodată din ce trup fac parte, ci și reprezentanții tuturor neamurilor, care cu vremea au venit să se așeze sub blânda și omenoasa oblăduire a domnilor români ai Moldovei ”.
“Azi noi luptăm pentru cauza noastră națională, pentru trezirea întregului Neam, de la Nistru până la Tisa. Ne batem pentru cauza neamului nostru, pentru idealul Unirii. Și această clipă a sosit pentru întreg Neamul de pretutindeni. Ieri, ideea Unirii s-a împlinit în Basarabia, azi ea se împlinește în Bucovina și mâine [se va împlini] în Ardeal, așa că vom avea fericirea să avem o Românie mare” (Ion Buzdugan, secretar al Sfatului Țării).
“ Anii s-au succedat amețitor în Țara de fagi. Pârâurile au secat, iar râurile au devenit nestemate pe cer. Copiii sătucului au plecat în războaie, mulți nu s-au mai întors. Cu toate astea, preotul satului îi strigă pe toți în fiecare duminică ” (Eduard Dorneanu, “Icoană de Bucovina”)
“Munților cu creasta rară,/ Nu lăsați straja să piară!”...
Mariana Cristescu
