Peste doar câteva zile, veți primi felicitări de Ziua națională. Din partea cui? A celor care nu mai cred în ideea națională. În doar trei decenii, statisticile oficiale spun c-am fi pierdut între cinci și opt milioane de cetățeni: români neaoși care, apăsați de sărăcie, au ales străinătatea, în locul meleagurilor strămoșești.
Și, totuși, comisarii europeni, artiștii cosmopoliți și intelectualii corecți politic ne spun că naționalismul e marea problemă a societății noastre și a Europei de Est. Și ce facem, atunci? Demitizăm, deconstruim, demolăm. Ne autoflagelăm în public, rescriem istoria, îngropăm autori clasici, vandalizăm statui.
De treizeci de ani, România se prăbușește demografic: școli fără elevi, biserici fără credincioși, sate fără săteni. La țară, găsim străzi pustiite, Crăciun fără colinde sau colinde fără Hristos.
Și, totuși, experții ne vor spune că problema României o constituie extremismul și ortodoxismul. De aceea, românii xenofobi l-au ales pe Klaus Iohannis primar de Sibiu și pe Dominic Fritz primar de Timișoara...
De treizeci de ani, Limba română e siluită, mânjită, torturată. Am înlocuit portul popular cu blugii rupți; muzica tradițională cu ritmurile turcești și manelele arăbești. Am uitat de Maria Tănase și-am descoperit geniul unui Tzancă Uraganu. Riscul nostru de țară? Rasismul și legionarismul...
La doi pași de România, o țară mare e desfigurată de tancurile rusești. Patrioți, ucrainenii luptă neînfricați, pe viață și pe moarte. De ce? Pentru ca să-și apere limba, cultura, hotarul. La Kiev, așadar, naționalismul e bun și necesar. La București, e rău și murdar.
Fără să fi fost invadați de Putin, românii și-au părăsit locurile natale ca pe vreme de război. Poate c-ar trebui, în preajma zilei de 1 Decembrie, să ne propunem să nu ne mai denigrăm singuri țara salvată la Plevna și reîntregită după luptele de la Mărășești și Oituz.
După cum urmașii generalului Washington zic “America, first!”, poate vom spune și noi, senini și fără complexe: “România, înainte de toate.”
Mihail Neamțu
