Zâmbetul trist al veșniciei

Distribuie pe:

Într-o vară frumoasă, undeva la marginea unui drum asfaltat ce străbătea cu șerpuitoare serpentine munții sălbatici ai Văii Siriului, un microbuz cu turiști germani se opri pentru o clipă. I-am văzut cum s-au dat jos veseli, admirând peisajul și desfăcându-și cutiile de bere, gălăgioși, plini de viață, și cum au început să se bucure de oaza aceea de frumos, mângâiată de cerul albastru de vară, de un senin atât de românesc.

De undeva din deal îi privea în tăcere, de sub umbra răcoroasă a unui brad, statuia mută și tristă a unui soldat român din Primul Război Mondial. Era în poziția de atac, cu pas înainte și cu arma-n mână. Avea în spatele lui, într-o ordine perfectă, un batalion de cruci gata să-l urmeze dincolo de moarte. Stăteau așa nemișcate precum credința care le-nfipsese în pământ. Strigătele lor de: “Ura!” Înainte pentru țară și Rege!” nu se mai auzeau, se opriseră tăcute și sfioase sub freamătul lin al cetinilor de brad ce le umbrea cu duioșie veșnicia curajului lor neomenesc. O nemurire împăcată cu sine domnea în aer. Din batalionul acela de cruci trecute prin luptă, picura în aer o cutremurătoare pace târzie. Cei care dezrobiseră țara stăteau acum liniștiți, într-o oază de veșnicie, dezrobită la rându-i de lumea veșnic tulburată, plină de amar și de durere. În tăcuta și nemișcata lor “ofensivă” n-aveau de unde să știe că eternizaseră acea clipă fatală în care nemurirea era mai prețioasă decât viața. Ce lupte cumplite se duseseră acolo acum o sută de ani între bietul soldat român și cel german! Un vânt răcoros de vară, ce anunță toamna, mângâie, oare pentru a câta oară, frunțile crucilor ca o îmbărbătare făcută dincolo de timp celor ce se jertfiseră.

Pe Valea Siriului și pe munții din împrejurimi se dăduseră lupte grele, dar românii au rezistat și pe acolo inamicul n-a reușit să treacă. Dar între timp, șuieratul prevestitor de moarte al obuzelor a dispărut. Acum, pe fostul câmp al morții, creșteau iarba și florile sălbatice, iar din pădurea ce-nconjura regimentul de cruci, condus către eternitate, cu arma la baionetă, de statuia tăcută a soldatului român, se auzea un ciripit de păsărele. Ploile de munte, nopțile cu stele, vânturile de toamnă, ghioceii răsăriți din zăpadă, soarele de vară, toate, pe rând au șters amintirea morții, ambițiile lumești, spaimele și deopotrivă nădejdile, făcând loc naturii din care-n șoaptă se ruga Dumnezeu.

Nici un brad nu-și mai amintea de ambițiile imperiilor lumești, dar, parcă, fiecare în parte murmura, în tăcere, numele câte unui țăran roman căzut acolo, sub cetina lui, la datorie.

Români și germani căzuseră în moarte, fiecare cu povestea nespusă a vieții lui. Acum, la un pahar de bere, “inamicul” se bucură de viață, pe locul unde odinioară ai lui, ca și ai noștri, muriseră dimpreună. Pe locul acela, unde pieriseră-n luptă atâtea suflete, de-o parte și de alta a baricadei, istoria mergea indiferentă înainte, fără să simtă zâmbetul trist al veșniciei care șterge totul, fără să uite nimic.

“Omul Liber” Dan Puric

Lasă un comentariu