Căntălitul, Colindatul țiganilor Și Încheierea colindatului, obiceiuri dispărute sau adaptate în Sânpetru de Câmpie

Distribuie pe:

Doi profesori din comuna Sânpetru de Câmpie, Cornel Banu, acum pensionar, și mai tânărul său consătean, Mihai Teodor Nașca, lucrează de mai mulți ani la o culegere de obiceiuri populare din zonă, identificând numeroase lucruri inedite despre înaintașii lor, dar și o serie de tradiții care s-au pierdut în negura timpului, iar unele care au fost adaptate modernismului și practicate la o scară mult mai mică decât era în trecut.

“Dacă tot suntem în perioada colindatului, care începea după prima săptămână a lunii decembrie și se termina la Bobotează - adică de la Sfântul Nicolae până la Sfântul Ioan - ne vom concentra atenția pe câteva obiceiuri practicate din Ajunul Crăciunului până după Anul Nou care, din nefericire, nu se mai păstrează sau se practică foarte, foarte rar. Între acestea sunt Căntălitul, Colindatul țiganilor și Încheierea colindatului”, ne spune Mihai Teodor Nașca, un pasionat culegător de folclor.

Încheierea colindatului - un obicei dispărut de 60 de ani

Un obicei dispărut în anii '60 este “Încheierea colindatului”. Înaintea Primului Război Mondial se încheia la Bobotează, după niște reguli clar stabilite, iar după război, obiceiul a fost puțin adaptat în privința datei, care era a treia zi de Crăciun, însă s-a desfășurat după tiparul strămoșesc.

“După Primul Război Mondial s-a schimbat lumea, după cum afirma un bătrân al satului. Atunci, ca și acum, adevărata paradă a colindelor o constituia Ajunul Crăciunului. Colindele care răsunau peste satele comunei în 25, 26, 27 decembrie nu mai aveau rezonanța și farmecul celor din Ajun. Nu există o colindă specială pentru încheierea colindatului. Se cântă orice colind din repertoriul grupului. Pentru a se marca încheierea colindatului, în toate satele comunei Sânpetru de Câmpie se organiza «Ospățul sau Jocul Crăciunului». Prima zi a Crăciunului era destinată mersului la biserică și odihnei. A doua zi începea ospățul, care era pregătit de conducătorii jocului, numiți chizeși, în număr de patru. Chizeșii stabileau «cemătorii», care treceau pe la fiecare gospodărie unde existau fetițe botezate, fără a conta vârsta acestora. În cazul în care cemătorii nu intrau la o casă unde existau fete, gazda respectivă avea dreptul să reclame faptul la primărie, iar acei feciori puteau fi amendați. Nepoftirea la acest joc era considerată o jignire la adresa familiei respective. De regulă, erau atâția cemători, câte ulițe mari avea satul. Dacă aceștia aveau pretenții la o anumită parte de sat, se ajungea la o licitație, câștigând cel care dădea mai mult”, a arătat Mihai.

Chematul la joc

De asemenea, chizeșii angajau muzicanții și stabileau casa unde se va desfășura jocul.

“Băutura necesară petrecerii era luată «în credință», adică cu plata mai târziu, de la făgădăul sătesc. În 26 decembrie, pe la orele 7.30-8.00, «cemătorii», în număr de doi, începeau chematul la joc, pe ulița de care răspundeau. Aceștia erau îmbrăcați în haine de sărbătoare, iar pe șapcă aveau flori de mușcată. Purtau «bóce cu pecele», iar alții purtau «pecelele» (panglici) pe reverul «huioșului» (hainei). Ajungând la casa unde erau fete, rosteau următoarea «cemătură» (orație):

«Noi, feciorii din comună,

Am făcut o voie bună

Ș-am pornit-o pe vâlcele

Să culegem floricele.

Și am venit și la dumneavoastră

Că șcim bine și mai bine

C-aveți o floricică,

De cinste și omenie

Ca Dumnezeu să v-o ție.

Și dacă binevoiți,

S-o îngăduiți,

La un pahar ge beutură

La mai multă voie bună,

Cu feciorii noștri de-a-mpreună

La casa lui Ienoaie».

De obicei, casa unde se desfășura jocul era aceeași, ani în șir. Cemătorii erau apoi poftiți la masă, unde gazda le oferea băutură și mâncare, mulțumindu-le că i-au poftit și pe dânșii la «Jocul Crăciunului». Ceremonialul acesta se repeta la fiecare casă unde erau fete”, se arată în culegerea profesorilor Banu și Nașca.

Tot din aceasta aflăm că, în jurul amiezii, fetele de 14-15 ani, care știau să joace, aduceau cinstea la casa jocului, constând în pancove, scorușe, cozonac, carne și cârnați așezate toate într-o straiță sau coșarcă de mână acoperită cu merindare.

“Îmbrăcămintea fetelor era alcătuită din: rocie (rochie) de lână, țesută în vrâste, huioș sur, papuci ori cizme, iar feciorii purtau ceoareci albi, huioș negru din pănură de casă, iar în picioare purtau bocanci sau cizme. Cinstea era dată în primire «colcerilor», care o depuneau în cămara jocului. Tot aici era și băutura de care răspundeau colcerii. La acest ospăț, pe lângă fete și băieți participau și însurații de până la 60 de ani”, ne spune Mihai, citând din culegere.

După ce se prezentau la casa jocului, fetele, feciorii și cei însurați se așezau la masă și erau serviți cu mâncare și băutură din cămara jocului.

“Băutura care se consuma la această masă era plătită de feciori, iar cine dorea să consume în plus plătea din jăb (din buzunar). La masă se cânta, se chiuia, era o atmosferă de bucurie și veselie totală. Mesele și lavițele erau adunate și apoi începea jocul. Întrucât camerele erau mici, jucau pe rând câte trei patru perechi, până când fiecare ajungea la joc. Între reprizele de joc se mai horea, glumea și se ospătau cu țuică și vin. Înainte de miezul nopții se servea masa mare, la care luau parte și însurații, o parte dintre aceștia având fetele în joc. În jurul orei trei, fiecare mergea la casa lui, pentru a se odihni, urmând a se întâlni a treia zi de Crăciun, pe la orele 16-17, după isprăvit. Acest ceremonial - joc, cântec, chiuituri, masă se repeta până în zorii celei de-a patra zi de Crăciun, când “se spărgea cămara”, adică se consuma tot ce a fost adunat pentru acest ospăț. A patra zi de dimineață, fetele și feciorii, în frunte cu chizeșii și colcerii, care duceau pe brațe butoiul gol, se îndreptau spre făgădăul sătesc, pentru a plăti băutura. Aici omeneau fetele și se petreceau câteva ore toți tinerii, fără însurați”, a mai precizat Mihai Teodor Nașca.

Modalități de plată ale gazdei și ale muzicanților

“Gazda, care a găzduit jocul, avea pretenția ca feciorii să îl ajute la coasă și prășit sau căpălit pe tot anul, iar fetele să îi văruiască casa. Taraful, format din una-două viori, o contră și o gordoană (contrabas, n.r.), erau plătite de către chizeși. De fapt, muzicanții erau angajați pe un an întreg, cu excepția Postului Crăciunului și a Câșlegilor Mari. Se aduna de la fiecare jucăuș o sumă de bani, iar fetele asigurau în fiecare duminică, prin rotație, amiaza muzicanților. Ani la rând, în satul Sînpetru de Câmpie, jocul era organizat la Ienoaie, sau la Toader a lui Tolceriu, la Bîrlibaș, în casa lui Ioan Laurențiu a lui Levădariu, iar pe Vale, în casa lui Ioan Șuteu”, se mai arată în culegerea de folclor.

Această tradiție a dispărut în anii '60, chiar dacă se mai organizau la Căminul Cultural o serie de “seri distractive”, dar acestea “nu pot fi categorisite ca joc sau bal, ci un amalgam care nu are nimic în comun cu jocul și cântecul popular”.

“Ospățul Crăciunului rămâne ca o adevărată sărbătoare a cântecului, jocului și portului popular. Era într-adevăr un mijloc simplu și eficient pentru transmiterea datinilor bunilor și străbunilor noștri”, a arătat Mihai Teodor Nașca.

Căntălitul

Un alt obicei cuprins în această culegere de folclor este “Căntălitul”, o formă a colindatului instrumental, care era practicată de mai mulți muzicanți, grupați într-o trupă formată din primaș, cantaș, gordonaș și un “cal”.

“Calul era o persoană care aduna darurile și le căra în spate. Muzicanții începeau căntălitul în seara de Ajun și continuau și-n prima zi de Crăciun până la amiază. La geamul sau ușa gazdei, muzicanții cântau una-două colinde, după care erau poftiți în casă. Aici erau serviți cu mâncare și băutură, darurile fiind luate de cal și puse în sac. Dacă la gospodăria respectivă se nimerea să fie și un grup de colindătorii, începea un adevărat joc. Juca și gazda, jucau și colindători până când broboanele de transpirație le acopereau fața”, ne relatează Mihai.

Muzicanții erau primiți aproape în toate casele, mai ales era prilej de distracție, fiindcă în postul Crăciunului nu aveau voie să cânte cântece de voie bună sau să joace.

“Apoi se știe că în trecut, oamenii țineau mai mult de anumite obiceiuri. De aceea după șase săptămâni de post, venirea ceterașilor era un adevărat eveniment artistic. «Astăzi nu mai suncem primiți ca șâ-n trecut. Amu tăt omu' are radio, televizor, combine, așa că nu mai au nevoie de noi» - după cum zice Varga Domokus (53 de ani). După o perioadă «de hibernare» de aproape două luni, omul simplu, dar curat la suflet ca apa izvoarelor, avea și simțea nevoia de mișcare, de joc și de cântec. În trecut, interiorul caselor tradiționale era mult mai simplu, dar mai curat din punctul de vedere al păstrării tradițiilor. Astăzi aproape în fiecare casă există dușumea din scândură, parchet ori beton acoperit cu linoleum. Cu ani în urmă, locul acesta era ținut de fața casei, muruit cu lut, după care se cernea lut peste aceasta cu ajutorul unui ciur. De aceea găzdoaiei nu-i venea greu să măture casa și să cearnă lut în urma acestor vizite prilejuite de colindat. Astăzi, cu atâtea dușumele și covoare persane se face un deranj mult prea mare. Ajunși acasă, muzicanții făceau patru grămezi egale de colaci, iar fiecare lua câte o grămadă. Bani se primeau destul de rar. În ziua de Crăciun, aceiași ceterași își continuau căntălitul, în același mod și cu aceeași plată. În prezent, această practică este mai rară, pentru că muzicanții au trecut în lumea umbrelor. Acum, la astfel de evenimente mai participă doi muzicanți, cu o vioară și un acordeon, plata constând în bani și, bineînțeles, nelipsita băutură și cozonac”, ne citește Mihai Teodor Nașca, pe nerăsuflate, din culegerea sa și a profesorului Banu.

Colindatul țiganilor

Un alt obicei care se practică acum foarte rar prin anumite zone, iar din alte zone a dispărut de tot, este “Colindatul țiganilor”, care era practicat de femeile rome, “pentru că numai ele merg la colindat”.

“Femeile se adunau într-un grup mai mare la care se spune gașcă. Gașca cuprindea femei de vârste apropiate, care știau să cânte («care nu șciu să cânce, ne strâcă», cum ne zicea Michi Mori de 60 de ani). Colindele se învățau la o anumită casă. Și în prezent, cu 2-3 săptămâni înainte de Crăciun, gașca respectivă se aduna la o casă (la Maria lui Sciopu) unde repetau 7-8 colinde. Pentru ca atmosfera să fie mai veselă, fiecare potolea ceva bănuți și cumpărau băutură. Una din țigănci care cânta mai bine, stabilea pe unde vor merge cu colindatul și de unde vor începe. După lăsarea serii, în 24 decembrie, începea colindatul țigăncilor. Gașca era formată din 7 până la 12 femei. În Sânpetru de Câmpie fiind mai mulți țigani, se organizau mai multe găști de colindătoare, fiecare urmând același traseu. Colindau de la ora 19 până spre miezul nopții, când se retrăgeau la casele lor și continuau colindatul pe la țigani. Ajunse în fața ușii gospodarului se adresau cu aceeași expresie ca și ceilalți colindători. La sfârșitul colindei sunt poftite în casă unde mai spun una, două colinde, la cererea gazdei sau după cum le este placul. În acest caz, omenia (recompensa, n.r.) este mai mare. Înainte de 1950, fiecare țigancă primea un colac mai mare, iar gazdele mai mari ofereau carne și cârnați de porc bani”, a afirmat Mihai.

El spune că repertoriul este apropiat de cel al românilor, dar cum bine remarca o săteancă, “colindele țiganilor sunt mai tărăgănate și au mai mulce înflorituri”. (Agerpres)

Lasă un comentariu