Înainte de a pleca la drum să ne amintim de cuvintele lui Mihail Kogălniceanu rostite în 1843, în lecția de deschidere a cursului său de istorie la Academia din Iași: “Neavând istorie, fiecare popor dujman ne-ar zice: - originea ta este necunoscută, numele tău nu-ți putea aparține, mai puțin pământul pe care locuiești”. Într-adevăr, toate aceste cuvinte de ocară ni s-au spus și nouă, românilor transilvăneni, de către străinii așezați pe pământurile lor, care au ajuns chiar să ne nege și originea noastră. Ne-au luat pământul, drepturile ni le-au călcat în picioare și nu un an doi, ci secole la rând. Astfel că, în lumina cuvintelor rostite de Kogălniceanu să ne amintim câte ceva din istoria noastră, a Transilvaniei.
Ca punct de plecare ne putem folosi orientativ de o distribuție a fazelor istoriei Transilvaniei, făcută de înaintașul nostru I. Lupaș, după cum urmează:
* Istoria Daciei pre și post romană, întinzându-se până spre a doua jumătate a secolului al 9-lea.
* Perioada ducatelor și voivodatelor (veacurile 9-16).
* Epoca principatului, cu cele două faze: a) Statul transilvan sub suzeranitate turcească; b) sub suzeranitate austriacă.
* Perioada dualismului, care coincide cu desființarea vremelnică a ființei statului transilvan.
* Perioada de după încadrarea Transilvaniei în Regatul României.
Pentru început să ne amintim de populația geto-dacă, pentru care vânatul și pescuitul, mai apoi păstoritul și agricultura, erau principalele îndeletniciri. Civilizațiile succesive s-au perindat cu oarecare ușurință, fiind posibile și favorizate prin bogățiile solului și subsolului și, nu în ulti-mul rând, datorită poziției geografice a transilvaniei, aproape de civilizațiile venite din apus, din sud-vest și chiar din orient. Așa a trecut Transilvania prin epoca bronzului, epoca fierului și alte perioade îndelungate de timp. Între secolul al 3-lea î.e.n. și începutul secolului al 2-lea e.n., populația s-a dezvoltat în liniște, aflându-se sub suzeranitatea deplină a autohtonilor, având conducători din rândurile lor.
Este perioada în care Burebista a realizat unitatea Tracilor de nord în care era înglobată și Dacia. La moartea lui (44 î.e.n.), imperiul lui s-a destrămat. Conducerea Daciei a fost preluată de Decebal (87-106) care unește pentru ultima oară popoarele geto-dace de la nordul Dunării. Trece în repetate rânduri Dunărea provocând pagube Imperiului Roman. Văzându-se mereu amenințat, Domițian, apoi Traian, pornesc războiul împotriva Dacilor, încheiat în anul 106, cu victoria romanilor.
Pentru romani era nevoie de o asemenea cucerire pentru a-și asigura liniștea la hotare împotriva invadatorilor ce veneau din răsăritul barbar.
Când romanii au cucerit Dacia, imperiul lor era în apogeul puterii și al dezvoltării. Aici ei s-au străduit să imprime civilizația și concepția lor de viață. Împreună cu populația indigenă au construit drumuri, orașe, cetăți, construcții publice etc. ale căror urme se păstrează și astăzi. Sarmizegetusa era centrul religios și spiritual al Daciei, iar Apulum, centrul administrativ, militar și comercial al provinciei. În perioada în care populația indigenă a trăit sub protecția Romei s-au bucurat de o viață în spiritul romanității occidentale. Problemele au apărut atunci când năvala barbară contra romanității începută în Balcani s-a extins și în nordul Dunării, până în Transilvania. Provincia este invadată de goți cărora li se asociază carpii, sarmații și gepizii.
Granița de nord a imperiului fiind mereu călcată de năvălitorii barbari, Roma a renunțat în anul 271 la stăpânirea Daciei. Romanii își retrag funcționarii, armata și o parte din fruntașii orașelor și satelor. Astfel ia sfârșit o stăpânire romană de aproape 200 de ani (101-271), stăpânire care a lăsat urme benefice adânci de civilizație pe care timpul nu le-a putut ascunde, dimpotrivă, au constituit stâlpii pe care s-a construit o nouă civilizație, civilizația românească.
După retragerea romanilor, dacii romanizați și o parte dintre romanii rămași locului au continuat conviețuirea pe pământul transilvan. Muncind și trăind împreună, au reușit zămislirea unui popor nou, poporul românesc de astăzi. Acest lucru arată și confirmă faptul că romanii nu au dus războaie de nimicire împotriva altor popoare, în schimbul libertății ei le dădeau limba, obiceiurile și virtuțile romane. Așa s-a întâmplat și în Transilvania, unde din cele mai vechi timpuri s-a ajuns la o civilizație spirituală și materială creată într-o perioadă îndelungată de timp, civilizație ce nu a fost importată din afară, ci s-a realizat odată cu procesul de formare și dezvoltare a poporului român în cadrul unitar al pământului carpatic.
Transilvania poate fi numită cu drept cuvânt leagănul poporului român. În părțile ei apusene, ca și în Banat, Oltenia și în regiunile învecinate de la sud de Dunăre, s-a zămislit, la începutul evului mediu, neamul românesc și limba românească, la început unitară, iar mai târziu diferențiată în patru dialecte: dacoromân, aromân, meglenoromân și istroromân. Ramura dacoromână, adăpostită în cununa de munți ai Ardealului, a supraviețuit vremurilor grele ale năvălitorilor popoarelor migratoare, după care a coborât încet din vetrele lor muntoase în șesurile mănoase, părăsite odinioară de strămoși.
Popoarele care au venit sau au fost aduse mai târziu în Transilvania (sașii, secuii, ungurii) și-au însușit multe din formele de viață și creațiune ale locuitorilor băștinași ai acestei provincii. Despre aceste popoare într-un număr viitor.
Porcilă Mihail
