“De când am început să studiez betonul roman, am fost mereu fascinat” de prezența acelor fragmente, a declarat într-un comunicat Admir Masic, coautor al acestui studiu publicat în revista Science Advances și profesor la prestigiosul Massachusetts Institute of Technology (MIT) din Statele Unite. “Ele nu sunt prezente în betonul modern, atunci de ce apar în cel din Antichitate?”, s-a întrebat el.
Experții credeau până acum că aceste fragmente minuscule rezultau din amestecarea deficitară a mixturii folosite la obținerea betonului sau din materii prime de slabă calitate.
Dar examinând, cu ajutorul unor tehnici de imagistică foarte avansate, betonul dintr-un zid din orașul antic Privernum din Italia, oamenii de știință au descoperit că acele mici fragmente albe erau de fapt carbonat de calciu, format la temperaturi foarte înalte.
Ei au ajuns la concluzia că varul nu a fost încorporat (sau nu numai) prin amestecare cu apă, așa cum se credea până acum, ci sub formă de var nestins.
Potrivit cercetătorilor, acest “amestec la cald” este detaliul care conferă betonului roman uluitoarea lui soliditate.
Într-adevăr, atunci când apar fisuri, apa de ploaie care intră în contact cu betonul produce o soluție saturată de calciu, care se recristalizează apoi în carbonat de calciu, permițând astfel acoperirea fisurilor.
Pentru a verifica noua ipoteză, echipa de cercetători a realizat eșantioane de beton folosind același procedeu, pe care le-au fisurat apoi intenționat și peste care au vărsat apă. Rezultatul: după două săptămâni, betonul era complet reparat. Un alt eșantion, produs fără var stins, a rămas fisurat.
Pe viitor, oamenii de știință vor să încerce să comercializeze acest tip de beton cu compoziție modificată.
Cum au reușit construcțiile romane, de exemplu apeductele și Panteonul din Roma, să reziste atât de bine în fața trecerii timpului? Această întrebare îi interesează de multă vreme pe oamenii de știință, informează AFP.
Cercetătorii americani și europeni sunt de părere că au descoperit, în sfârșit, secretul longevității deosebite a acestor minuni ale arhitecturii, vechi de aproximativ 2.000 de ani: un beton capabil să se repare singur.
În timp ce unele dintre clădirile moderne cad în ruină după doar câteva decenii, autorii noului studiu speră că descoperirea lor va putea contribui la reducerea impactului asupra mediului și a climei pe care îl are producția de beton, care generează importante emisii de gaze cu efect de seră.
Până acum, soliditatea betonului roman era atribuită unui ingredient: cenușa vulcanică din regiunea Golfului Napoli din Italia, care era trimisă cam peste tot în Imperiul Roman pentru a fi utilizată în construcții.
Însă, de această dată, oamenii de știință și-au concentrat atenția asupra prezenței unui alt element caracteristic: mici fragmente de un alb strălucitor, provenite din var, un alt ingredient folosit la obținerea betonului.
