“Totu-i numai interes!” (Libertatea dragostei necondiționate)

Distribuie pe:

Așa mi-a spus un tânăr, într-o zi! Avea un aer obosit prematur, probabil din cauza cohortei de infinite evenimente ce-i măcinau zilnic ființa și printre care viața lui nu-și mai găsea locul.

Și totuși, în mod ciudat, dincolo de oboseala ce-i învăluia ființa, mă privea foarte sigur pe el, dar nu ca pe un om pe care-l întâlnise-n cale, ci pesemne ca pe propriu-i ecran de la telefonul mobil, pe care se-nvățase să-l manevreze cum vrea el.

“Totu-i numai interes!... Interes!... Interes!” Mi-a răsunat din nou în minte, ca un cumplit ecou, remarca tânărului făcută cu atâta aplomb.

M-am uitat la el și i-am ghicit în spatele privirii acea majoritate copleșitoare de susținători anonimi, dar atât de agresivi, care ar fi fost dispusă oricând să mă linșeze la cel mai mic gest de nesupunere, în fața teribilei afirmații.

- “Da, toți oamenii au interese!”, a-ntărit el, văzându-mă ușor buimăcit și dorind, parcă, să-mi dea ultima lovitură de grație.

Nu știu cum, dar, în clipa aceea, viața, simțindu-se jignită, mi-a strigat să-i vin în ajutor.

- “Da!”, am început eu cu timiditate. “Dar te rog, spune-mi!”, încercam eu să-mi revin bâiguindu-mi întrebarea. “Crezi tu? Crezi că și lisus a avut interes?”

Tânărul mă privi pentru o clipă, parcă surprins de întrebare, după care privindu-mă-n ochi cu-n soi de superioară compătimire, îmi răspunse cu fermitate:

- “Da, închipuiește-ți că și lisus a avut un interes!” Pe moment am rămas uluit, nu m-așteptam nu atât la acest răspuns, oricum imprevizibil, ci la certitudinea, la acea siguranță de bolovan aruncat în mijlocul drumului și declarând în toată ființa că el este calea! Apoi, ca să mă trezească definitiv din buimăceala pe care o trăiam, continuă:

“Avea interes!... Avea tot interesul și El!... Avea tot interesul ca să-i convingă pe ăia, pe discipolii Lui!”

Nu știu de ce, dar, pentru o clipă, parcă pentru prima oară, i-am văzut fața, nu chipul, căci acesta era de mult timp vidat de certitudinile timpului pe care-l respira.

O barbă tunsă impecabil, după moda multor tineri de azi, care, neavând nicio lume interioară, vor să se distingă printr-un semn exterior, ochii ecranați cu bătaie scurtă, dar agili, obișnuiți să urmărească viața ca pe un joc de pe computer, deconspira stilul de viață minimalist, dar nu dintr-o asceză, ci dintr-o uscăciune spirituală. Pantofii cu vârf ascuțit, glezna goală cu ciorăpel doar până sub maleolă, pantaloni efeminați, strânși pe picior și hăinuță strâmtă cu mâneci scurte. Un biet om înghesuit de moda timpului. Ghiceai de la distanță lumea pe care o frecventează. Un soi de tineri care demult și-au lăsat sufletele la garderobă, ca, în sfârșit, să fie “liberi” între ei și să aibă, în mod natural, puterea de a sfida tot ce ar fi venit din urmă și ar fi putut să le-mpiedice viața molcomă fără valuri, din acvariul imens pus la dispoziție lor de cei ce conduc ziua de zi. Fără să vreau, așa cum îl priveam, am căzut în propria-mi copilărie. Tata! Tata care mă ținea de mână. Eram mic, aveam vreo șase ani. “Să mergem!”, mi-a spus el. “Să mergem să-ți arate tata acvariul de la Constanța!...” “Dar ce este acela un acvariu?”, am întrebat mirat. “Este un loc în care au fost puși pești din mare, ca să-i vadă lumea!”, mi-a răspuns tata. Și, nu știu de ce, tot ce a urmat a fost ca o rană într-un suflet de copil. Vedeam, sau poate-mi închipuiam, în înotul lor în cerc, cea mai sinistră închisoare la care au fost condamnați, numai și numai ca omul să le deslușească taina pe care numai adâncul mării o știa.

Geamul de sticlă ce ne despărțea era zdrobit de nostalgia mării pe care ei o purtau tăcut. Dar în ochii tânărului meu, eu nu citeam nicio nostalgie. El nu avea precum peștii, nostalgia libertății, pentru că nicicând n-o cunoscuse. Era născut și crescut într-o perfidă captivitate.

- “Avea tot interesul să-i convingă pe toți cei din jurul Lui, ca să-i câștige de partea Lui!”, m-a trezit el din evadarea gândurilor mele. “Ca să-i câștige!”... Ca să-i câștige!”, repetă el ca pe o victorie. “Ca să-i câștige pentru ce avea El de făcut cu ei, pentru El! M-ați înțeles?... Pentru EI!... Adică tot din interes!... Așa-i viața!”

Cuvintele acestea tari, aspre, au refuzat să se așeze în inima mea și de aceea rămăseseră suspendate undeva în cameră, ca niște ornamente de Crăciun care nu cunoscuseră niciodată un brad.

Un aer sec, fără de nicio boare de viață, se instală brusc între noi. Stăteam neputincios, suspendat între cumplitele lui “certitudini”, cu aer definitiv de condamnare și neputințele mele sufletești de a-i face față.

Într-un târziu, se ridică și plecă, lăsând în urma lui aerul rece și trist al unei ciudate și aparent eterne victorii.

Purta laurii biruinței de-o clipă, cu acea “seninătate” și siguranță a omului ce seamănă cu omida care știe că va deveni fluture. Îl vedeam cum se-ndreaptă cu pas neșovăielnic spre alte cetăți devastate de timpul cel “nou”, ca să le aducă aminte, cu fermitate, că-ntotdeauna clipa hotărăște, neștiind că-ntotdeauna veșnicia așteaptă netulburată, după colț! M-a mai privit o ultimă oară, ca o acvilă ce, brusc, și-a găsit în iarbă micul vânat, ca apoi, plonjând din înaltul cerului, să mă apuce cu ciocu-i cumplit de ceafă și, ridicându-mă-n aer, să-mi repete:

- “Da, totu-i interes!”

Mergeam pe stradă trist și-ngândurat. Învins pentru a nu știu câta oară de omul-moment al timpului și de-ntreaga lume ce-o anunța că vine după el! În colțul străzii, pe o băncuță, un cerșetor își împărțea bucata de pâine cu un cățel vagabond. Se vedea că se-mprieteniseră de curând. Micuțul dădea din coadă și mânca pe nemestecate. Foamea, și mai ales nesiguranța de fiecare zi, îi umpluse micul trup de invizibile spaime. Dar, mâncând din mâna cerșetorului mica bucată de pâine, vedeai cum tristețea, ce-i sugrumase mica ființă până deunăzi, fugise parcă printre picioarele oamenilor de pe stradă și-acum se bucura cum putea mai mult, atât de neașteptata hrană, cât mai ales de mâna slabă, osoasă și tremurândă care-l mângâia, in timp ce el mânca pe nerăsuflate.

Simțindu-se privit, cerșetorul ridică ochii spre mine și, neluându-și mâna blândă de pe blănița prietenului său cel nou, zâmbi!

Și-atunci, nu știu de ce, am simțit brusc nevoia să mă apropii de ei. În lumea indiferentă din jur, zâmbetul acela era o invizibilă potecă de lumină ce se strecura printre oamenii agitați, ce mergeau fiecare mânați de la spate, de grijile și poate, vai, de eternele lor interese personale.

Puțin emoționat, i-am întins o bancnotă. Pentru o clipă, omul se opri din mângâiatul micului său prieten și, privindu-mă atent în ochi, am simțit acel licăr de mulțumire, plecat dintr-un morman indefinit de copleșitoare suferință.

M-am întors apoi pe drumul meu. Dar nu mai eram singur și nici abătut. Parcă cineva mergea alături de mine, ca o lumină ce-mi mângâia neștiutele răni. Ușor, ușor, simțeam că aveam sufletul eliberat de o povară. Mă simțeam liber.

- “Oare de ce i-am dat bani?”, mă-ntrebam. “Din interes!”, mi-am răspuns. “Din interes, ca să-i răsplătesc pe cei doi, cățelul și bietul cerșetor, că mi-au alungat atât de firesc cumplita tristețe și singurătate ce mă cuprinsese.”

Cartea “Omul liber”, autor DAN PURIC

Lasă un comentariu