Scriitorii basarabeni și Unirea Principatelor în 1859

Distribuie pe:

În aceste zile când consemnăm unul dintre cele mai însemnate evenimente din istoria României și a națiunii române este de datoria noastră să ne întoarcem cu gândul la acei care la mijlocul secolului al XIX-lea au realizat Unirea Principatelor. Printre promotorii activi ai acestei idei au fost și scriitorii basarabeni, unii dintre dânșii - Alecu Russo, Alecu Donici și B.P. Hașdeu - stabiliți cu traiul în dreapta Prutului.

Este bine cunoscută contribuția lui Alecu Russo în promovarea ideii Unirii Principatelor. El a fost printre semnatarii a două documente importante elaborate la Brașov în mai-iunie 1848 de către refugiații politici din Moldova: Prințipiile noastre pentru reformarea patriei și Proclamația partidului național către români. Punctul 6 al Prințipiilor prevedea “unirea Moldovei și a Valahiei într-un singur stat neatârnat românesc”. Este pentru prima oară când într-un document oficial revoluționar se cere Unirea Principatelor într-un stat unitar, independent.

Luptător consecvent pentru idealurile naționale, autorul impresionantului poem în proză Cântarea României, al Amintirilor și Cugetărilor și al altor scrieri prin care s-a învrednicit de calificativele “om complet (...), spirit liber, spiritul cel mai liber pe care l-au avut românii” din partea lui G. Ibrăileanu, Alecu Russo și pe patul de suferință era preocupat de destinul patriei sale. Ultimele sale cuvinte înainte de a-și da obștescul sfârșit, la 4 februarie 1859, în toiul evenimentelor ce-au marcat istoria neamului nostru, au fost un îndemn către confrații săi de idei: “Curaj, prieteni, deșteptați-mi patria, dacă vreți să pot dormi în pace”.

În perioada luptelor pentru înfăptuirea Unirii Principatelor, Alecu Donici colaborează la ziarele unioniste “Steaua Dunării”, “Buciumul” și “Opiniunea” (ultimele două ziare apărute la Paris). Aici el a publicat unele fabule și poezii care propagau ideea Unirii: Vaporul și calul, Présura, poezia La Buciumul. Poeziile sale La Ceahlău și Dorința românului din 1862 constituie o sinceră pledoarie întru susținerea cauzei Unirii. Unele catrene din Poezia Dorința românului din 1862 au fost preluate și reproduse în trecut în revista “Viața Basarabiei”, iar în timpurile noastre în săptămânalul “Literatura și arta”, sub titlul Rostiri adânci: “Să fie România de-acum în veci unită/ Și propășind în toate să fie ea menită/ La răsărit să-nalțe pavilionu-i sus,/ Ca cele de apus.// Să aibă România industrie și arte,/ Școli bune, răspândite în orișicare parte.../ Să fie România întinsă, mare, lungă,/ Ca cei ce o aspiră la sânu-i să n-ajungă...”

La fel, Bogdan P. Hașdeu, stabilit în anul 1858 la Iași, se include cu toată ființa în lupta pentru Unirea Principatelor. În articolele sale inserate în prima publicație periodică scoasă de el la Iași, “România”, “angajată plenar în lupta decisivă pentru realizarea unirii”, tânărul savant și publicist pleda pentru respectarea cu strictețe a prevederilor Convenției de la Paris din 7/19 august 1858, semnată de marile puteri ale Europei, privind desființarea privilegiilor și rangurilor boierești în principate. În demersurile sale, B.P. Hașdeu se sprijinea și pe ideile promovate de părintele său, Alexandru Hâjdeu, în Epistolă către români, publicată în nr. din 2 ianuarie 1859 al ziarului “România”. De menționat că Alexandru Hâjdeu, locuind în Basarabia, a fost acela care a susținut financiar primele publicații periodice ale fiului, inclusiv ziarul “România”. (...)

Chestiunea Unirii Principatelor preocupa foarte serios populația Basarabiei. Tratatul de pace de la Paris din 18/30 martie 1856, care a hotărât retrocedarea către Moldova a județelor sudice, a făcut să sporească speranța basarabenilor că se apropie ziua reîntregirii patriei, că Prutul nu va mai servi hotar între cele două părți ale vechii Moldove. Aceleași speranțe le nutreau și puținii literați rămași în Basarabia sau stabiliți, în diferiți ani, în spațiul dintre Prut și Nistru.

Literații trăitori în Basarabia nu aveau nici libertatea și nici posibilitatea de a publica, de a-și exprima deschis atitudinea în această problemă de interes general, deoarece în regiune lipsea presa în limba populației băștinașe. Unicul organ de presă era un buletin oficial în limba rusă ce apărea la Chișinău din iunie 1854. De aceea, literații basarabeni (care locuiau în Basarabia) nu aveau altă soluție decât de a publica în ziarele și revistele din Principate, cum a și procedat A. Hâjdeu.

Încă în toiul Războiului din Crimeea, Constantin Stamati publică în “Foiletonul Zimbrului” din Iași, din 20 februarie 1855, una dintre cele mai inspirate dintre creațiile sale, poemul Dorință sau videnie, preluat mai apoi sub același titlu în “Atheneul român” (1866, nr. 6-7, noiembrie-decembrie) și inserat în variantă definitivă în volumul său Muza românească. Compuneri originale și imitații din autorii Europei, Iași, 1868, sub titlul Dorul de patrie. Dedicat României: “Mă uit și văzui deodată/ Că ceriul ne-au triimes/ Protecția neașteptată/ Din a Europei congres,/ Ce au urzit cu-ndurare/ A românilor scăpare,/ Și stima lor înălțând/Precum au fost oarecând!”

Stamati elogiază “a Europei congres”, “protecție înaltă” datorită căreia s-a împlinit visul de veacuri al națiunii, căci nici Ștefan cel Mare, și nici Mihnea (Mihail Radu, comandant militar și domn al Țării Românești la 1658-1659) n-au reușit să realizeze unirea Moldovei și Munteniei într-un singur stat. Poetul își exprimă convingerea “Că de acum România/ Unită are să fie/ În a sale vechi hotară/ Cum au fost odinioară.” Dar entuziasmul autorului determinat de această izbândă epocală a conaționalilor din Principate era umbrit de regretul său exprimat într-o poezie anexată poemului și intitulată Un român înstrăinat, în care el își deplângea propriul destin și totodată destinul Basarabiei desprinse de la matca neamului: “Mâhnit și pe gânduri șăd posomorât,/ Cu un dor nespus/ Ș-ntristat, și dornic trăind amărât,/ Mă uit spre apus...// Acolo îi viața!/Acolo-i speranța!/ Să fim fericiți/ De-am fi toți uniți. (...)”

Problema unității naționale l-a preocupat și pe Teodor Vârnav, autorul povestirii autobiografice Istoria vieții mele, scrisă în Basarabia, la Pociumbeni, în 1845. Una dintre puținele poezii ale acestui literat autodidact ce-au ajuns până la noi e intitulată Românilor, fiind calificată de Șerban Cioculescu, descoperitorul manuscrisului, drept “un netăgăduit testimoniu al patrimoniului lui Teodor Vârnav”. Meditând asupra situației deplorabile a populației autohtone din spațiul basarabean, Vârnav relevă starea de degradare a acesteia ca identitate națională în condițiile de izolare culturală de restul țării, dezbinării “de arbor, turchină”. Poezia este semnificativă nu numai prin modul de a cugeta al autorului, dar și sub aspectul limbii utilizate:

“Cetind ce să scrie, cu dovezi și tâlc,

Într-o istorie rusască, eu zic:

Noi dormim pe vatră, ca iarna lăieșii:

Nu-ntrebăm vrodată ce fac megieșii,

Ai noștri rumâni, frații cei viteji,

Când cu cei păgâni, avea războaie, sfezi;

În noi s-au răcit sângile rumân,

El s-au hultuit acum cu strein.

Noi ne-am dezbinat de arbor, turchină,

Care au umbrat slava cea rumână.

Noi astăzi avem strein element,

Puțintei suntem daco-români drept:

De la noi lipsește enthuaz și râvnă,

Ce le pomenește hronica rumână,

C-au fost oarecând la al nostru neam,

În vreme de demult, când aveam un han

Din al nostru sânge, din a noastră viță

Care nu se stinge, au rămas sămânță.

Ni s-au scurtat mâna, limba ni-i legată

A face vreo mână nouă nu se iartă.”

A scris versuri consacrate Unirii Principatelor și un alt literat, cómisul Dimitrie Balica. La 5 decembrie 1860 el îi expedia din Chișinău lui Vasile Alecsandri trei “poemuri”, inclusiv unul intitulat Unirea Principatelor Române. Într-o scrisoare ce însoțea poeziile, Balica își exprima admirația față de versurile “pline de entuziasm” ale bardului de la Mircești, rugându-l totodată să contribuie la publicarea “poemurilor” pe care de altfel i le dedica. Versurile lui Balica nu s-au publicat însă, fiind lipsite cu totul de fior poetic.

În același context al interesului manifestat de intelectualitatea basarabeană față de Unirea Principatelor trebuie examinată și publicarea poeziei Hora Unirii a lui Vasile Alecsandri, în pomenitul deja buletin oficial “Bessarabskie oblastnâe vedomosti” din 8 octombrie 1860, în traducere rusească a unui tânăr literat, Apolinarie Filatov, ca și includerea aceleiași poezii de către publicistul Gheorghe Gore într-unul din articolele sale consacrate lui V. Alecsandri, apărut în același ziar, la 24 februarie 1868, de astă dată în original și în expunere liberă în limba rusă. Nu-i exclus ca acesta să fi constituit motivul înlăturării lui Gore din postul de redactor al buletinului regional, care a survenit la numai două săptămâni după apariția articolului cu pricina. Peste puțin timp, ziarul a abandonat aproape cu desăvârșire problematica privind cultura națională a populației băștinașe.

Faptele expuse dovedesc că literații basarabeni au făcut ceea ce a fost pe măsura posibilităților lor pentru realizarea Unirii Principatelor, act politic prin care s-au pus bazele statului național român.

Vasile Ciocanu, doctor în filologie, director al Institutului de Literatură și Folclor al Academiei de Științe a Republicii Moldova, din Chișinău

Lasă un comentariu